Sfântul Ioan Casian

I. Căutând harul desăvârşirii

Din primele veacuri creştine călugării dobrogeni s-au aflat în legătură cu cei din alte centre monahale creştine ale timpului: Bizanţ, Capadocia, Siria, Ţara Sfântă. Călugării misionari, ajunşi în Dobrogea aduceau cu ei asprimea nevoinţei duhovniceşti stabilite de Sf. Vasile cel Mare şi tot prin ei a pătruns la noi marea pietate faţă de Locurile Sfinte şi cugetarea la patimile Domnului. La rândul lor, călugării dobrogeni făceau pelerinaje la locurile de nevoinţă ale monahilor capadocieni şi sirieni ori la Sfântul Mormânt.

Călăuziţi de dorinţa de a se închina la Mormântul Domnului şi de a cunoaşte viaţa monahilor palestinieni, pe la vârsta de 20 de ani, Sf. Ioan Casian împreună cu sora sa şi Cuv. Gherman, pornesc spre Ţara Sfântă. Petrec 5 ani de asceză şi nevoinţă la o mănăstire din Betleem şi „după ce au căpătat primele elemente de credinţă”, cei doi monahi doreau să rămână tot restul vieţii în Ţara Sfântă. Însă „înaintând în cunoştinţe” au început să-şi dorească „un mai mare har al desăvârşirii”, să cunoască mai bine nevoinţele vieţii monahale şi din alte locuri.

O întâmplare fericită, întâlnirea cu Pinufius, un vestit călugăr din pustiul Egiptului, venit la mănăstirea din Betleem, îi îndreaptă spre alte destinaţii. Convorbirile avute cu acesta au stârnit interesul monahilor dobrogeni de a cunoaşte locurile de aspră nevoinţă ale marilor pustnici ai deşertului şi de a se hrăni din izvorul dătător de viaţă duhovnicească al învăţăturilor Sf. Antonie, Macarie şi Atanasie. Astfel „după puţin timp ne-a cuprins şi pe noi dorinţa de a merge în Egipt pentru învăţătura cea sfântă”, mărturiseşte Sf. Ioan Casian (Convorbiri XX,II,1).

În sec. IV, după Mormântul Domnului şi Ţara Sfântă, Egiptul era unul dintre locurile cele mai importante pentru lumea creştină.

Între anii 385-399, cu o scurtă întrerupere de un an, Sf. Ioan Casian şi Cuv. Gherman au o şedere plină de folos duhovnicesc alături de călugării din pustia Egiptului. Roadele pelerinajului prin Egipt au fost consemnate de Sf. Ioan Casian în volumul „Convorbiri duhovniceşti”, importantă sursă de cunoaştere a învăţăturilor marilor părinţi ai deşertului.


II. Egiptul, un „dar al Nilului”


Călătorul european ajuns pe meleagurile Egiptului, ţară africană cu o largă ieşire la Marea Mediterană şi la Marea Roşie, este impresionat de varietatea peisajului: de la pâlcurile exotice de palmieri şi de pini mediteraneeni, până la întinderile nesfârşite ale deşertului saharian. Este surprins de abundenţa vestigiilor trecutului care ţi se dezvăluie la tot pasul, căci afirmată cu câteva mii de ani î.e.n. civilizaţia Egiptului antic a lăsat omenirii importante opere de artă. În Cairo „oraşul piramidelor” celebrele monumente continuă să atragă numeroşi cercetători, oameni de ştiinţă, turişti.
Aşezat pe locul vechiului Memfis, întemeiat cu 3000 de ani î.e.n., Cairo, capitala ţării, este astăzi cel mai mare oraş african şi totodată arab, important centru comercial, industrial, cultural şi religios. Ceea ce impresionează mai mult pe un european sunt cartierele vechi, cu străduţele lor înguste, arhaice. La fel, populaţia foarte eterogenă: berberi, arabi, europeni, negrii, etc. deosebiţi atât după culoarea şi aspectul feţei, cât şi în ce priveşte îmbrăcămintea; costumele arăbeşti sunt purtate de o mare parte a populaţiei.

Numărându-se printre ţările alese, menţionat în Cărţile Sfinte, pe pământul Egiptului se întâlneşte o bună parte dintre religiile lumii: musulmană, creştină, africană. Un mozaic de sfinte locaşuri satisfac nevoile spirituale ale populaţiei; numeroase moschei îşi înalţă minaretele zvelte, alături de turlele bisericilor creştine. Tot aici este patria monahismului creştin. Sfintele locaşuri creştine sunt vizitate de pelerini din toată lumea, dornici de a cunoaşte, asemenea Sf. Ioan Casian, locurile de nevoinţă ale Sf. Părinţi ai pustiei care, prin iubirea de Hristos, au putut înfrânge vitregiile naturii.
De altfel, în această ţară a contrastelor, au fost suficiente doar câteva elemente, folosite ca puncte de sprijin, pentru a crea o civilizaţie milenară: aşezarea geografică, Nilul cu valea şi cu delta lui roditoare, câteva resurse şi mai ales munca istovitoare a generaţii de egipteni.
În întreaga istorie a ţării a fost benefică aşezarea sa într-o poziţie cheie, la „porţile” Orientului. Egiptul şi mai ales valea Nilului erau izolate şi totodată apărate de Marea Roşie şi Marea Mediterană şi mai ales de deşert. Cuprinzând şi Pen. Sinai, scăldată de Golfurile Suez şi Aqaba ale M. Roşii, Egiptul se întinde pe două continente: Africa şi Asia. Iar istmul Suez, o fâşie îngustă de pământ de numai 125 Km este o punte de legătură între lumea orientală şi cea africană. Pe aici treceau vechile drumuri comerciale ale deşertului străbătute de caravane încărcate cu bogăţii din Orient, îndreptându-se spre ţările Magrebului din nordul Africii, ajungând până în Pen. Iberică. Pe aceste locuri s-au succedat stăpânitori ai multor imperii, se interferează civilizaţii şi culturi străvechi.

Învecinându-se cu Israel şi Iordania, Egiptul afost dintotdeauna aproape de Locurile Sfinte, încărcate de spiritualitate creştină. „Fuga în Egipt”, călătoria de 50 de ani a lui Moise, traversarea de către acesta a M. Roşii sau primirea „Tablelor Legii”sunt doar câteva dintre întâmplările biblice petrecute în această ţară şi prezentate în Sfintele Scripturi.

Egiptul este străbătut de Nil, cel mai lung fluviu din lume şi singurul care traversează deşertul Sahara. Pe alocuri, unde apele Nilului întâlnesc roci mai dure, traseul monoton al fluviului este întrerupt de peisaje pitoreşti. La Asuan, la intrarea în ţară, Nilul traversează o barieră de granite pe care a ferăstruit-o într-o adevărată salbă de insule şi insuliţe, aproape 40, apele sale desfăcându-se în câteva braţe ca într-o zonă deltaică. Formând „cataractele” Nilului, apele au modelat granitul dur în forme variate, insulele fiind blocuri şlefuite de piatră care se ridică deasupra nivelului apelor, un adevărat labirint al Nilului.

Pe tot parcursul „Marelui Hapi”, numele antic al fluviului, vestigii arhitecturale amintesc de înfloritoarea civilizaţie a Egiptului antic. Situată la limita dintre culoarul viu al văii Nilului şi deşert, cu vestitele temple de la Luxor şi Karnak, Teba este cea mai impunătoare dintre capitalele Egiptului antic.
Croindu-şi drum spre Mediterana, apele liniştite ale fluviului se strecoară printre ţinuturile de nisip şi de piatră ale deşertului saharian la vest şi cel arabic la est, numit şi Arabia Egiptului. Spre Cairo fluviul curge pe un şes neted acoperit cu ogoare brăzdate de canale de irigaţii, cu lanuri galbene de grâu, culturi verzi de porumb, bumbac, lucernă sau de cenuşiul pâlcurilor de curmali.

La nord de Capitală, în imediata apropiere de Cairo, Nilul se despleteşte în braţele Damietta şi Rosetta şi în numeroase alte ramificaţii între care este cuprinsă delta. De patru ori mai mare decât cea a Dunării, Delta Nilului este un adevărat păienjeniş de văi, braţe părăsite tributare odinioară marelui fluviu, despărţite prin terenuri aride şi mlăştinoase, acoperite de lacuri sărate şi cruste de sare. Mlaştinile deltei se îmbină cu numeroase lagune de pe ţărmul jos şi nisipos al Mediteranei.

Aici în Delta Nilului s-a născut şi dezvoltat civilizaţia Egiptului antic, vechii egipteni, felahii, au înţeles folosirea inundaţiilor pentru fertilizarea câmpurilor. Numeroase canale asigură irigarea uneia dintre cele mai populate regiuni ale lumii, Delta Nilului.
Valea roditoare, terenurile de o parte şi alta a fluviului până unde ajung apele lui revărsate, precum şi delta sunt singurele terenuri agricole şi zone locuite ale ţării, adevărate oaze de verdeaţă.
Nilul dă viaţă Egiptului, tot restul nu-i decât un deşert. Însuşi Egiptul, este „un dar al Nilului”, aprecia în antichitate istoricul grec Herodot.

Din marginea oraşului Cairo, părăsind valea Nilului, peisajul se schimbă; de la păduri de măslini, portocali, smochini, întinderile sunt acoperite de dune masive de nisip care ameninţă să acopere aşezările.

De aici începe deşertul, o întindere uscată şi mohorâtă, parcă fără margini, sub soarele arzător. Peisajul este dezolant, întinderi nemărginite de nisip şi de piatră, roci dezgolite, roase de vânt. Versanţi abrupţi, cu peşteri mai mari şi mai mici adâncite la diferite nivele, iar la bază tone de sfărâmături de rocă. Aşa arată şirurile de munţi care brăzdează deşertul; Munţii Libiei şi lanţul muntos al M. Roşii. Urcuşul în aceşti munţi, plini de bolovani colţuroşi, este foarte greoi; nici un drum nu-i străbate, doar poteci pietroase cunoscute de oamenii locului.

Aerul uscat şi supraîncălzit are la umbră, o temprtatură de peste 40 de grade. Vara când suflă simunul, un vânt prăfos şi fierbinte, căldura devine sufocantă. Nici o urmă de viaţă, nici un fir de vegetaţie, nici o aşezare. Nici un zgomot nu tulbură liniştea şi nici ţipenie de om nu se aude şi nici nu se zăreşte până la orizont. Câteodată apar uraganele care zguduie întinderile, ploile de scurtă durată care te udă până la piele fiindcă nu ai unde să te adăposteşti.

Pe alocuri suprafaţa este acoperită de sărături, sub formă de cruste (calişă) de gips, sare, calcar sau silex. Bucăţi mici de crustă, de forme ciudate, aşa numitele concreţiuni din silex, adunate de copii în marginea deşertului sunt comercializate drept suveniruri celor care ajung să viziteze aceste locuri. Mai importantă este crusta deşertică, bogată în săruri: nitraţi, fosfaţi, exploatată de localnici, constituie o modestă sursă de venituri.

În imensitatea deşertului singurele locuri unde este viaţă, sunt oazele, numite după o expresie arabă „zâmbetul gingaş al deşertului”. Prin peisajul lor exotic, un izbitor contrast cu restul întinderilor, oazele apar ca un miracol la câte o răspântie de drumuri. Nisipul se întinde până lângă trunchiurile câtorva palmieri; nici un fir de iarbă, nici un cactus pe pământul pietros. Doar un izvoraş firav picură un firicel de apă, comoară a întregii comunităţi. Câţiva curmali şi câteva straturi cu bob şi linte întregesc avuţia celor ce locuiesc aici.

De la ţărmul Mediteranei cu veşnicul neastâmpăr al apelor sale albastre, la universul saharian, cel mai întins deşert din lume, traversat de enigmatica vale a Nilului, Egiptul constituie o sumă de contraste.
Dintotdeauna Egiptul a atras atenţia omenirii prin străvechile lui civilizaţii. Tot pe acest pământ s-a înfiripat treptat şi a rodit viaţa ascetică, austeră a Părinţilor ce s-au nevoit în pustiu, în această vatră de spiritualitate creştină.


III. Sfinţii Părinţi ai pustiei, întemeietori ai monahismului egiptean

„Vino şi urmează Mie”
(Matei, 19, 21)

Oameni iubitori de Hristos au ales de bunăvoie separarea de lume pentru a duce o viaţă de rugăciune şi de muncă şi de un ascetism sever, în pustiul Egiptului. Aşa a luat naştere, în sec. III e.n. monahismul, fenomen deosebit de important în istoria religioasă a ţării. Apărut independent şi în alte locuri: Siria, Palestina ori Mesopotamia, monahismul a fost „cea mai neaşteptată înnoire” a practicilor religioase, cu consecinţe considerabile în cultura şi în societăţile creştine ale timpului.

Monahismul egiptean a fost întemeiat de Sf. Antonie cel Mare, considerat Patriarhul şi dascălul pustniciei creştineşti. A fost continuat şi organizat de ucenicii acestuia, Sf. Macarie Pustnicul, Sf. Macarie Alexandrinul, Cuv. Pahomie şi alţii.

Împrejurările prin care pustnicii au îmbrăcat haina monahală au fost dintre cele mai diverse; fie primind în familie o educaţie religioasă şi au avut încă din copilărie o aplecare spre viaţa de rugăciune, fie venind în contact cu alţi călugări sau faptul de a fi fost martori ai unor întâmplări minunate care le-au schimbat viaţa.

Sf. Antonie cel Mare (250-356) a ajuns monah urmând întocmai cuvântul Sfintei Evanghelii. Mergând la biserică a auzit în timpul slujbei cuvintele spuse de Domnul, tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează Mie” (Matei, 19, 21). A fost ca şi când numai pentru el s-a făcut citirea aceasta căci, urmărit de cuvintele auzite, a pornit să-l slujească pe Hristos.

La fel Sf. Macarie Pustnicul (300-390) după ce în tinereţe i-au murit părinţii şi soţia, şi-a împărţit averea săracilor. Apoi întâlnind un monah bătrân, venit din pustie la biserica din sat, Macarie s-a făcut ucenicul lui.

Plin de învăţăminte este şi exemplul Cuv. Pahomie cel Mare (292-347). Părinţii săi erau păgâni şi l-au crescut în credinţa idolilor. Luat cu sila în armată, la vârsta de 18 ani, ca ostaş a călătorit în toate părţile Egiptului. Aşa a ajuns în Tebaida de Sus, la Oxyrinch, unde a cunoscut o comunitate de creştini. Până atunci el nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini. Impresionat de credinţa acestora s-a botezat şi s-a făcut monah.

Cuvioşii sihaştrii îşi petreceau vremea „muncind cu braţele, priveghind toată noaptea, postind, răbdând diferite lipsuri şi rugându-se în tot ceasul”.

Vieţuirea în pustiu pentru fiecare dintre întemeietorii monahismului a fost foarte diferită ca durată. Dacă Cuv. Pahomie a trăit în pustiu cam 35 de ani, Macarie Alexandrinul a vieţuit timp de 60 de ani, Macarie Pustnicul a fost dăruit cu o viaţă de nevoinţă de aproape 70 de ani. În schimb, Sf. Antonie cel Mare, retras în pustie în anul 271, în vârstă de 21 de ani, ajuns la respectabila vârstă de 105 ani, şi-a petrecut în pustiu peste 80 de ani, de aici şi numele de Patriarhul Deşertului.

Locuri dintre cele mai aspre şi mai greu accesibile formau patria sihaştrilor: de la mlaştinile de sare ale Deltei Nilului şi lagunele de pe ţărmul Mediteranei, munţii nisipoşi dinspre Libia şi cei din Pen. Sinai, până în pustiul Tebaidei din Egiptul de Sus. Un lucru este sigur, pe măsură ce un loc devenea mai cunoscut şi mai umblat, monahii îşi schimbau locul de nevoinţă cu un altul şi mai aspru, mai izolat şi mai liniştit.

În pustiul Scitium existau mai multe vetre monahale : Cuv. Ammun întemeiază Nitria, Sf. Macarie Pustnicul în jurul anului 330 înfiinţează Sketul, iar în 338 apare Kellia sau Chilii.

Sf. Macarie Pustnicul după ce şi-a făcut o chilie în pustiu, ceva mai departe de aceasta şi-a săpat singur o grotă unde îşi petrecea vremea în linişte fără să fie tulburat.

Sf. Macarie Alexandrinul a trăit mai întâi în pustiul Tebaida, apoi s-a retras în Egiptul de Jos având câte o chilie în fiecare dintre cele trei vetre monahale ale pustiului: una la Sket, una la Chilii şi o alta la Nitria.

Rând pe rând Sf. Antonie Cel Mare şi–a ales loc de nevoinţă tot mai îndepărtat, mai izolat, impresionând prin condiţiile din ce în ce mai aspre ale vieţuirii sale. La început a avut chilia în marginea satului natal Come de lângă Heracleopolis, în Egiptul de Sus, nu departe de cele ale altor pustnici nevoitori. Prin anul 285 se stabileşte în oraşul Pispir şi suindu–se la munte, s–a închis într–o cetăţuie părăsită, în care cineva îi aducea pâine uscată de două ori pe an. Apoi în anul 313 s–a retras mai adânc în singurătate pe o înălţime a Muntelui Kolzum, lângă M. Roşie. Din când în când se pogora la muntele cel de jos şi se întâlnea cu monahii şi cu oamenii care–l căutau. Locul s–a numit de atunci Muntele Sf. Antonie.

Despre chilia Cuv. Pahomie se spune că s–ar fi dovedit ca sămânţa cea bună, care a rodit îmbelşugat, ajungând o mare mănăstire, cu bună faimă în toată lumea. Cuv. Pahomie a înfiinţat şapte mănăstiri în care vieţuiau 7000 de călugări, deşi „lucrul său era să toarcă lâna şi să o ţese”.

Cuv. Pahomie este cel care orânduieşte viaţa sihaştrilor; mai întâi în anul 320 întemeiază obştile monahale la Tabennesi, în deşertul Tebaida, iar în anul 340 în Panopolis. În aceste mănăstiri Cuv. Pahomie „a statornicit rânduieli de muncă şi de rugăciune, de tăcere, de înfrânare şi de fapte bune, rânduieli pe care el însuşi le păzea cel dintâi, alcătuind astfel prima Pravilă de mănăstire cu viaţă de obşte din creştinătate”.

Prestigiul considerabil al călugărilor era o urmare a victoriilor lor asupra demonilor, a puterii pe care o căpătau asupra fiarelor. Se povesteşte cum Cuv. Macarie Alexandrinul a vindecat de orbire puiul unei hiene, iar aceasta, parcă în semn de mulţumire, i–a adus o blană de oaie.

Călugării, acesti adevăraţi „sfinţi” erau destul de puternici ca să–i stăpânească şi să le poruncească diavolilor şi să înduplece prin rugăciunile lor voinţa lui Dumnezeu. Numai călugării aveau curajul să se împotrivească anumitor decizii ale autorităţilor, ei erau căutaţi de cei mai înalţi demnitari spre a li se cere sfatul. Chemat de împărat, Sf. Antonie l–a pus pe ucenicul său să judece situaţia, dacă să accepte sau nu să meargă la Roma. Acesta i–a răspuns: „dacă vei merge, vei fi Antonie, dacă vei rămâne „Ava Antonie” te vei chema”.

Dar oricât de izolaţi trăiau, călugării erau cercetaţi de oameni, la uşile lor băteau credincioşi învăluiţi în necazuri pentru a le cere sprijinul şi rugăciunea şi care se întorceau liniştiţi şi îmbărbătaţi.


IV. Pelerini prin Egipt


Părăsind Palestina cu destinaţia Egipt, Sf. Ioan Casian şi Cuv. Gherman fac o primă călătorie pentru care au ales calea navigabilă a Mediteranei, mai directă şi mai sigură în acele vremuri. Au debarcat la Tennesus, oraş aşezat în dreptul gurilor de vărsare în Mediterana a celui mai estic dintre braţele Nilului. Aici cunosc nevoinţa câtorva călugări din vecinătatea ţărmului şi din Delta Nilului.

Mult diferite de Dobrogea natală, locurile îl impresionează pe Sf. Ioan Casian obişnuit cu ţinutul pietros al Casimcei, cu pământul ei rigid şi stabil. Iată cum descrie Sf. Ioan Casian cetatea Tennesus: „Locuitorii acesteia sunt scăldaţi din toate părţile în aşa măsură, fie de mare, fie de lacuri sărate încât, lipseşte pământul…îşi procură cele necesare traiului din comerţul pe apă, şi chiar pământul, pe care nu–l au de ajuns, când vor să construiască locuinţe, îl aduc corăbiile de departe”.

Conduşi de episcopul Archebius în împrejurimile cetăţii Tennesus, cunosc cuvioşi sihaştrii şi alte curiozităţi ale locurilor. Călugării locuiesc în câteva cetăţi părăsite de locuitori, în urma unei calamităţi naturale. Valuri foarte puternice, provocate de un cutremur, au înghiţit pământul, apa mării s–a revărsat inundând aproape toate satele şi a transformat într–un lac sărat, un ţinut foarte roditor. Menţionând că acest ţinut aducea mâncăruri alese la mesele regilor, Sf. Ioan Casian citează: „Domnul prefăcut–a pustiul în iezer de apă, şi în pământ roditor pământul sărat, din cauza răutăţii locuitorilor din el”, (Psalm 106, 34–35), cuvinte care luate în litera lor par spuse şi pentru această regiune.

Vechile cetăţi, aşezate pe coline, au devenit insule în mijlocul apelor, iar călugării dornici de singurătate s–au refugiat în aceste locuri.
Aici îşi duceau viaţa trei pustnici foarte în vârstă: cuvioşii Cheremon, Nesteros şi Iosif, cu chiliile la o depărtare cam de zece mile una de cealaltă.

Episcopul Archebius i–a călăuzit pe drumul prin pustiul Panefisis „produs de curând de inundaţia apei foarte sărate”. Acest fenomen, neîntâlnit pe locurile lor natale, a surprins pe monahii dobrogeni. Apele M. Negre mult mai puţin sărate decât ale Mediteranei, nu sărăturează în aşa măsură terenurile inundate încât să le transforme în pustiu. Şi nici nu sunt valuri atât de puternice. Şi tot cu gândul la Dobrogea, amintindu–şi violenţa vânturilor de acasă, Sf. Ioan Casian aseamănă temutul simun saharian, cu crivăţul. „Ori de câte ori suflă crivăţul, apa mării mânată din mlaştini acoperă suprafaţa întregii regiuni, făcând ca satele de aici, părăsite de locuitori din pricina inundaţiilor, să pară nişte insule”.

Aici cunosc un grup de pustnici care trăia în „mlaştinile de sare ale deltei”. Poposesc la mănăstirea Cuv. Pinufius, monahul pe care–l cunoscuseră la Betleem. „Ajungând acolo, l–am căutat cu multă dragoste şi mare preţuire”… „ca vechi tovarăş de chilie, ne–a făcut cinstea de a ne găzdui în chilia pe care şi–o clădise în spatele grădinii”.

După ce au vizitat cele mai multe şi mai vestite mănăstiri întemeiate de vechii părinţi, cei doi monahi dobrogeni au pornit într–un lung drum pe fluviu, îndreptându–se spre Diolcos, într–o zonă mai îndepărtată a Egiptului. Acesta era un sat situat pe ţărmul M. Mediterane, la vărsarea unui braţ median al Nilului. Cei doi monahi au prilejul să cunoască un alt fenomen, atât de necesar Egiptului, revărsarea Nilului. „Este timpul în care toată valea fluviului devine ca o mare întinsă, din cauza apelor ieşite peste maluri”. Inundaţiile Nilului, întârzierea sau avansul lor, durata mai scurtă sau mai lungă a retragerii apelor, însemnau invariabil recolte mici şi foamete.


Motivându–şi nădejdea de a ajunge pe aceste locuri, Sf. Ioan Casian mărturiseşte că erau „mânaţi nu atât de interesul de a călători, cât de dorinţa de a–i vizita pe cuvioşii care trăiau acolo, în care era mai mare şi mai desăvârşit în virtuţi numărul celor cuvioşi”. Astfel Sf. nu precizează nici un detaliu morfologic referitor la locurile străbătute. Preocupat de observarea şi înţelegerea vieţii monahale, aprecierile sunt subordonate scopului duhovnicesc al călătoriei, vizitarea cuviosului Piamun la Diolcos. „Ne uitam cu priviri curioase şi cuprinzătoare spre acei munţi cunoscuţi prin înălţimea virtuţilor cultivate în mănăstirile din regiunea lor”.

Ajunşi la chilia cuviosului Piamun „acesta a strălucit în faţa noastră, asemănându–se cu o cetate evanghelică în vârful muntelui înalt” (Convorbiri, XVIII, 1,2,3).
De la Diolcos cei doi monahi s–au întors la Panefisis şi de aici în Palestina, pentru a–şi respecta promisiunea făcută monahilor din Măn. Sfântul Mormânt.

Amintirea cuvioşilor sihaştrii egipteni şi impresiile foarte puternice ale călătoriei abia încheiate stăruiau în sufletul şi în mintea monahilor dobrogeni. Hotărându–se să rămână pentru tot restul vieţii alături de cuvioşii călugări, se întorc în Egipt într–un nou pelerinaj, între anii 393–399.

Cercetând viaţa şi învăţăturile monahilor Sf. Ioan Casian şi Cuv. Gherman ajung în deşertul Scitium, cu cele trei vestite centre monahale ale Egiptului: Nitria, Kellia şi Sketis. După o şedere în Wady Natrum s–au îndreptat către pustiul Sketului. Erau atraşi mai ales de faima singurătăţii sketice, unde îşi duceau viaţa în toată desăvârşirea, cei mai încercaţi dintre monahi: Moise, Pafnutie, Daniel, Serapion, Teodor, Serenus, Isaac.


Despre aceste locuri ale pustiului Scitium aflăm că sunt necultivate, călugării îşi petrec timpul mai mult în liniştea şi pacea chiliei. Au fost impresionaţi de tăcerile îndelungate ale sihaştrilor, de inactivitatea lor cufundaţi în meditaţii zilnice, de liniştea neîntreruptă şi de alesul trai duhovnicesc (Convorbiri XXIV, IV, 2,3 ). Întărindu–se spiritual cu învăţăturile cuvioşilor monahi Sf. Ioan Casian mărturiseşte că: „această hrană ne–a făcut să nu simţim greutatea unui drum atât de neumblat”.

După ce au vizitat cuvioşii sihaştrii din Scitium „ne–am hotărât să plecăm pe dată în Egiptul de Sus şi astfel am intrat în cel mai îndepărtat pustiu al Tebaidei să vizităm pe cei mai mulţi cuvioşi renumiţi în toată lumea, din dorinţa de a ajunge dacă nu la fel ca ei, măcar la cunoaştere lor”.

Au ajuns şi la monahii din pustiurile Calamus şi Porphyrion. Situaţi la o distanţă destul de mare de toate oraşele şi aşezările omeneşti, călugării sunt mai depărtaţi decât în pustiul Scitium. Merg 7–8 zile, din stadie în stadie, prin întinderile pustii şi cu greu ajung la chiliile lor.

Spre deosebire de cuvioşii sihaştrii ai pustiului Scitium, ei se ocupă cu agricultura, stau foarte puţin închişi, sunt neobosiţi la muncile câmpului, se ostenesc zilnic numai sub cerul liber, stau toată ziua afară din casă. Când aceşti monahi ajung în vetrele sihaştrilor din pustiul Scitium, abia pot răbda liniştea şi pacea chiliei (Convorbiri, XXIV, IV, 2)

Cu greu se pot reface acum traseele urmate prin Egipt de cei doi pelerini, informaţiile lăsate de Sf. Ioan Casian în scrierile sale, referitoare la topografia locurilor, sunt foarte sumare. Căci, după mărturisirea SF.Ioan Casian „nu ne–am angajat să lăsăm amintirii minunile dumnezeieşti, ci să vorbim despre pregătirea şi ostenelile celor cuvioşi”.

Având drept îndrumar „Convorbirile duhovniceşti” ale Sf. Ioan Casian, „Patericul egiptean”şi „Patericul sinaitic” putem rememora câteva dintre locurile cercetate şi mai ales să cunoaştem viaţa de nevoinţă şi învăţăturile unora dintre cei mai încercaţi monahi ai timpului.


V. Din cercetarea monahilor pustiei

1. Locuri de nevoinţă

Vieţuirea în linişte şi singurătate, condiţie specifică anahorezei, a impus monahilor căutarea unor locuri de nevoinţă dintre cele mai izolate şi mai greu accesibile. De pe ţărmul M. Mediterane, de la gurile de vărsare ale Nilului, aşezările monahale se înşirau în sus pe fluviu, până în dreptul celebrelor cataracte. În jurul multor oraşe de pe Nil, în marginea deşertului, existau vetre de sihăstrie ale călugărilor. În Pateric se fac referiri la o serie de localităţi, fie ca repere de orientare, fie ca localizare a vetrelor de nevoinţă.

Pe malul mării mănăstiri erau în oraşele: Pelusium sau Pelusion, veche cetate, centru comercial şi militar s-a remarcat prin centrul monastic din împrejurimi; Tennesus, Diolcos, Canope, Alexandria, Ennaton. În zona deltei Nilului vetre ale sihaştrilor erau: Panefisis, Thmuis, Athribe, Terenuti pe braţe secundare sau în mlaştinile de sare. Ele continuau pe valea Nilului la Petra, Memphis, Heracleea, Pispir, Oxyrynch, Teba, etc.
În aceste locuri se ajungea pe calea apei, cu vase mai mari se naviga pe Mediterana, iar folosind diferite ambarcaţiuni uşoare călugării pătrundeau în păienjenişul de braţe secundare ale Nilului, în deltă, ori urcau în amonte pe marele fluviu.

Părăsind valea Nilului sihaştrii înaintau spre deşertul Libiei sau în Arabia Egiptului: Scitium, Calamus, Porfirion, Tebaida sunt câteva dintre pustiurile egiptene locuri de nevoinţă ale monahilor. În mici escavaţii stâncoase şi în grote sculptate de vânt, călugării îşi găseau adăpost de vânturile puternice şi de soarele nemilos al deşertului.
Micile aşezări se aflau de obicei, în preajma drumurilor urmate de caravane de cămile încărcate de mărfuri ale negustorilor care traversau deşertul . Luându-şi toiagul şi desaga, ţinuta de drum a tuturor monahilor, aceştia însoţeau caravanele pe drumurile lor lungi şi periculoase.

Nitria, Kellia şi Sketis din pustiul Scitium, sunt trei dintre marile centre ale monahismului anahoretic din Egiptul de Jos, renumite în toată lumea creştină. Aflată în vestul deltei Nilului, Nitria era situată într-un deşert cu condiţii aspre de viaţă. Denumirea derivă de la bogăţia de săruri a locurilor care formând crusta deşertică, acoperă suprafeţe întinse.
Monahii din Nitria erau în legătură cu Măn. Ennaton situată pe malul lacului Mareotis de lângă Alexandria şi renumită printr-un izvor tămăduitor.

Câteva înălţimi stâncoase, cu numeroase grote şi peşteri, cunoscute drept Munţii Nitriei, serveau de asemenea ca locuri de nevoinţă pentru sihaştrii mai râvnitori. Se întâmpla ca grotele de pe câte un perete stâncos să atragă mai mulţi vieţuitori, formând o mică vatră monahală. Despre un grup de sihaştrii care locuiau în asemenea condiţii se spunea că s-au aşezat „în peşterile de deasupra peşterii zise a lui Ioil”.

Monahii din pustiu aveau chiliile la mică distanţă unii de alţii, dar numai sâmbăta şi duminica se adunau în biserică. Unii dintre monahi locuiau în împrejurimi, spre exemplu Cuv. Teodor locuia în Cellae, localitate aşezată între Nitria şi Scitium, la distanţă de 5 mile de mănăstirile din Nitria şi de 80 de mile de pustiul Scitium.
În ce priveşte distanţa dintre chilii este lămuritoare următoarea întâmplare. Venind Cuv. Antonie la Ammun în Nitria au discutat despre înmulţirea fraţilor şi dorinţa acestora de a–şi dura chilii departe ca să aibe linişte. Şi cei doi monahi au pornit prin pustie pe la orele 14–15 după amiază, ca să vadă locul. Au mers până când soarele a început să asfinţească. S–au oprit, s–au rugat şi au pus o cruce, marcând locul ca să zidească cei ce vor. Locul era la o depărtare de 12 mile.
Sketis sau Sketul, leagănul monahismului anahoretic, a fost înfiinţat într–un pustiu greu accesibil, aflat la 40 de mile, la sud de Nitria.
De la aşezarea deosebit de izolată a Sketului, din acest toponim a derivat termenul „schit”, definind o mică vatră monahală aşezată într–un loc singuratic.
Un drum lung de caravane, pornind din oraşul Memfis, urmând valea stâncoasă şi adâncă a Nitriei, ajungea la Sketis. O legătură mai uşoară se realiza din oraşul Terenutis, de pe malul stâng al braţului Kanovikos al Nilului şi la o distanţă de 20 de mile de acesta.
Cu condiţii dintre cele mai aspre populat de sute de sihaştrii, Sketul a cunoscut o înflorire maximă în ultimele decenii alle secolului IV. Era în perioada când Sf. Ioan Casian şi Cuv. Gherman s–au aflat în Egipt şi l–au vizitat.

Se întâmpla ca în preajma sihăstriilor să se aşeze şi alţi locuitori, iar călugării erau nevoiţi să se mute. Se povesteşte cum Cuv. Macarie îi avertiza pe fraţi privind pustiirea vetrelor monahale: „când veţi vedea că se zideşte chilie lângă luncă (a Nilului), să ştiţi că pustiirea ei este aproape;când veţi vedea copaci, să ştiţi că este în prag; când veţi vedea copii luaţi–vă cojoacele şi îndepărtaţi–vă”. Existenţa oazei şi prezenţa copiilor, semne ale populării locurilor, erau avertismente sigure ale unor schimbări iminente. În căutarea altor locuri de nevoinţă călugării pribegeau din nou prin prăpăstiile pustiei, în necuprinsul pulberilor nelocuite.

La rândul său Kellia sau Chilii, cu anahoreţi care căutau o mai mare linişte şi o asceză mai intensă decât în Nitria, era locuită de mii de sihaştrii. Monahii aveau mici locuinţe izolate. Din toponimul Kellia a derivat termenul chilie (kellion, lb. greacă), odăiţa în care locuieşte un călugăr.
Alte locuri de nevoinţă erau în pustiul Tebaida situat în Egiptul de Sus cu vestitele aşezăminte monahale de la Tabennesi întemeiate de Cuv. Pahomie. Pentru a ajunge acolo monahii, folosind câte o luntre sau barcă, erau nevoiţi să vâslească distanţe mari pe Nil.

Dorind o izolare şi mai mare, alţi sihaştrii se nevoiau pe înălţimile munţilor nisipoşi dinspre Libia şi ale lanţului muntos al M. Roşii. Desfăşurate paralel cu ţărmul, lipsite de vegetaţie şi cu înălţimi pe alocuri de peste 2000 de metri, culmile stâncoase ofereau condiţii de deplină linişte şi izolare. Aici, în Munţii Kolzum de pe înălţimile cărora se vede M. Roşie, Sf. Antonie cel Mare şi–a găsit un loc ideal de nevoinţă.

Se întâmpla ca unele dintre vetrele monahale să se destrame, iar altele distruse de barbari, să fie părăsite.
O bună parte dintre cei nevoiţi să fugă din calea barbarilor, se retrăgeau pe Muntele Sf. Antonie sau trecând M. Roşie, au înfiinţat noi centre monahale în insulele din M. Roşie şi în Peninsula Sinai. Cuv. Siluan, cu ucenicii săi, s–a dus în Sinai, iar Cuv. Sisoe, în Klisma (Suez).

Muntele Sinai cu Vârful Sfânt, Jebel Musa (2285 m ), locul unde Moise a primit Tablele Legii a fost dintotdeauna în atenţia sihaştrilor nevoitori, un loc de aspră nevoinţă, râvnit de generaţii de călugări. În secolul IV Sf. Iulian a ridicat în vârful muntelui un paraclis, pe care mai târziu l–a rezidit Iustinian.

Peninsula Sinai era legată de Palestina prin două drumuri, fie pe uscat, un traseu mai scurt Sinai–Eilat–Ierusalim, fie pe mare, prin Faran–Klisma (Suez)–Pelusion–Gaza–Ierusalim. Acesta era un drum comercial care lega oraşul Petra cu M. Moartă şi G. Persic.

Alte locuri de sihăstrie din Sinai erau pe drumul pe lângă mare, de la Faran la Klisma, în oaza Arandula şi la Rait.
Deseori numele călugărilor era asociat cu cel al locurilor de nevoinţă sau cu una dintre ocupaţiile acestora. Întemeietor al Nitriei, Cuv. Ammun i se zicea „Nitriotul”. Nevoitor în Sketis, Cuv. Teodor era numit „de la Sketis”, iar alţii erau: Teodor al Fermei şi Teodor de la Enat. Mai erau: Isidor Pelusiotul, Iosif din Panefo, Ioan al Chiliilor. Dintre cei care aveau chiliile în pustiul Tebaida erau numiţi „tebanul”: Ioan, Isaac, Iosif, sau Ioan al Tebaidei.

Sf. Macarie, ucenicul Sf. Antonie, era numit şi „Pustnicul” sau „Egipteanul”, deosebit de Macarie Alexandrinul sau „cel de la oraş”
Sunt şi situaţii când locul a luat numele monahului. Veşnicit de ucenici, locul pe care s–a nevoit Cuviosul, o culme stâncoasă şi abruptă, este numită Muntele Sf. Antonie. La fel, golful de pe ţărmul vestic al M.Roşii, întins până în părţile Klismei (Suez), este Golful Marelui Antonie.

2. Despre cuvioşii anahoreţi

Cercetând existenţa singuratică şi smerită, plină de har duhovnicesc, a călugărilor din pustiul Egiptului, Sf. Ioan Casian apreciază că aceşti monahi „erau ca nişte stele foarte luminoase în noaptea acestei lumi”. Au ales calea pustniciei pentru că ei consideră necesară anahoreza, adică retragerea în singurătăţile pustiului, unde rămânând cineva poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu şi să i se închine mai de aproape (Convorbiri, II, II, 2 ). Ba mai spun chiar că „duhul se bucură de lipsa de confort şi de întinderea nesfârşită a deşertului” (Convorbiri, IV, XI, 3). Cei doi monahi dobrogeni cunosc slăviţi Părinţi şi Dascăli ai vieţii duhovniceşti „a căror vârstă se cunoaşte după trupul lor încovoiat, iar sfinţenia le străluceşte chiar pe chipul lor, în aşa măsură încât numai faptul de a–i privi este un izvor de învăţătură ( Convorbiri, XI,II, 2 ).

Despre viaţa lor călugării spun că: „are un scop pentru atingerea căruia nu numai că răbdăm uşor toate muncile, dar chiar le împlinim cu plăcere, ţel pentru care posturile nu ne descurajează, ceasurile de priveghere nu ne obosesc, meditaţia continuă şi citirea cărţilor sfinte ne desfată, iar munca neîncetată, îmbrăcămintea sărăcăioasă şi lipsurile, frica de această întinsă pustietate nu ne dezarmează”.(Convorbiri,I,II,3).

Printre „flori atât de frumoase” se remarcă mulţi dintre cuvioşii sihaştrii:
- Părintele Moise „trăia cu înflăcărare virtuţile;
- Cuviosul Pafnutie, preotul unei comunităţi din pustiul Scitium, se deosebea între monahi „prin marea strălucire a ştiinţei sale”;
- Cuviosul Daniel era „desăvârşit în tot felul de virtuţi”;
- Părintele Serapion „împodobit cu harul judecăţii celei drepte”;
- Părintele Serenus era un „bărbat de cea mai înaltă sfinţenie şi înfrânare”;
- Părintele Iosif era numit simplu „Fericitul Iosif”.
- La rândul său cuviosul Isaac spune că „mintea fiecăruia se înalţă şi se formează prin rugăciune”.
- Părintele Arsenie „când venea la biserică, la răstimpuri, şedea după un stâlp ca să nu–i vadă nimeni faţa, nici el să nu vadă pe nimeni.Chipul lui era îngeresc, ca cel al lui Iacov, cu totul cărunt, cu trupul falnic dar uscăţiv. Avea o barbă lungă ce–i ajungea până la pântece, genele îi căzuseră de plâns. Era înalt, dar aplecat de bătrâneţe. Era de 95 de ani. Petrecuse 40 de ani la palatul lui Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie şi Honorie. La Sketis a petrecut 40 de ani şi 10 la Troe, lângă oraşul Memfis şi 3 ani la Canopul Alexandriei şi alţi 2 iar la Troe şi acolo a şi murit.
- Cuviosul Cheremon „trecut de 100 de ani, trăia mai mult în duh şi avea spatele atât de încovoiat din cauza bătrâneţii şi a rugăciunii neîncetate, încât ajunsese ca un copil şi mergea ajutându–se de mâini”.

Despre Archebius, un călugăr din ţinutul Panefisis, Sf. Casian spunea că a respectat cu mare stricteţe singurătatea pe care şi–a impus–o încât, ajungând episcop al ţinutului „nu şi–a schimbat cu nimic ţinuta umilinţei din trecut”.
Din smerenie monahii îşi tăinuiau virtuţile şi se fereau de slava deşartă a oamenilor. Este renumită, în acest sens, vrednicia cuviosului Pinufius. Pe când conducea o mănăstire din apropierea oraşului Panefisis „atât de mult era înălţat în slavă de acea provincie pentru virtuţile sale şi pentru puterea de a face minuni, încât a fugit pe ascuns din mănăstirea sa şi s–a îndreptat spre deşertul Tebaida, dorind să se supună vieţii de obşte într–o mare mănăstire.
Ca să nu fie recunoscut de cineva, s–a îmbrăcat ca simplu mirean şi zile în şir s–a rugat să fie primit în mănăstire. Când în sfârşit, a fost acceptat îndeplinea lucrările cele mai înjositoare de care ceilalţi fugeau, chiar dacă acestea nu–i erau în sarcină. S–a remarcat prin supunere şi hărnicie. Dar a fost recunoscut şi nevoit să plece, s–a îmbarcat pe o corabie şi s–a dus în Palestina, unde a luat–o de la început ca frate.
A ajuns în mănăstirea din Betleem în care vieţuiau şi Sf. Casian şi Cuv. Gherman iar stareţul a rânduit să locuiască în aceeaşi chilie. Aşa s–au întâlnit cei trei monahi, aşa a încolţit în sufletul celor doi dobrogeni dorinţa de a cunoaşte sihaştrii vieţuitori în pustiul Egiptului.


3. Viaţa de rugăciune

Diferitele activităţi ale călugărilor se însoţeau cu rostirea rugăciunilor, citirea cărţilor sfinte, meditaţii, după îndemnul Sf. Ap. Pavel „Rugaţi–vă neîncetat, în tot locul”. Căci „ţelul unui monah şi culmea desăvârşirii lui constă în practica rugăciunii”, notează Sf. Ioan Casian ( Convorbiri, IX, VII, 4 ).

Din relatarea „Convorbirilor duhovniceşti”cu părintele Isaac aflăm tradiţii ale vieţii de rugăciune a monahilor egipteni, cât şi îndrumări folositoare în practicarea rugăciunii de fiecare zi. Rugăciunea nu are întotdeauna aceeaşi formă, ea se modelează în fiecare moment după starea de spirit a fiecăruia: de linişte, tristeţe sau deznădejde, înviorare şi slăbiciune, primejdie ori siguranţă.

Din fiecare dintre felurile rugăciunii: cereri, rugăciuni pentru iertarea păcatelor, mijlociri şi mulţumiri, se nasc alte stări sufleteşti: căinţa faţă de păcate, devotamentul în îndeplinirea făgăduinţelor, ardoarea milei şi gândul la binefacerile, măreţia şi dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
Monahii aveau ca model de învăţătură şi de practică a rugăciunii un scurt verset din Psalmi:

„Doamne, spre ajutorul meu ia aminte,
Doamne, să–mi ajuţi mie grăbeşte–Te”( Psalmul 69, 1)

Despre această rugăciune părintele Isaac spune că: „pe drept a fost ales acest verset din tot textul Scripturii” şi îndeamnă ca „de această formulă de pietate să nu vă despărţiţi niciodată”. Versetul cuprinde toate sentimentele pe care le poate avea omul şi se potriveşte cu orice situaţie. Se găseşte în el chemarea ajutorului lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, se găseşte umilinţa mărturisirii evlavioase, recunoaşterea slăbiciunii omeneşti, convingerea că ajutorul Domnului este întotdeauna alături de noi.

Adevărată esenţă a rugăciunii, atotcuprinzător şi îndrumător, versetul poate fi rostit în varii situaţii. Prin puterea acestei rugăciuni monahii reuşesc să–şi înfrângă neputinţele firii, să ducă o viaţă plină de privaţiuni. Ea este necesară şi utilă şi fiecăruia dintre noi.

Ajungând să cunoască bine viaţa monahilor, Sf. Casian prezintă câteva stări de fapt şi de rugăciune ale acestora.

-Tulburaţi de patima poftei de mâncare multă, ori îmboldiţi de a mânca ceva înainte de ora mesei, în strădania de a respecta măsura dreaptă a cumpătării, cu teamă să rostim rugăciunea…
-Dacă venind ora mesei, nu ne place pâinea şi nici mâncarea pentru a împlini trebuinţele naturii, trebuie să ne rugăm…
-Vrând să citim dar suntem împiedicaţi de durerea de cap şi copleşiţi de somn ne simţim tentaţi să mărim timpul de odihnă, sau în timpul slujbei puterea mai mare a somnului ne face să întrerupem citirea psalmilor, de asemenea trebuie să ne rugăm…
-În nopţile în care fuge somnul şi suntem stăpâniţi de insomnii, trebuie să ne rugăm…
-Fiind neliniştiţi de imboldurile mâniei, ale tristeţii să nu fim tulburaţi de furie, trebuie să strigăm…
-Ispitiţi de dorinţa de mărire, slavă deşartă, trufie, cu inimă plecată, trebuie să ne rugăm…
-Prin umilinţă şi simplitate am învins îngâmfarea şi trufia şi ca nu cumva să mă prăbuşesc din înălţimea biruinţei mele trebuie să strig din toate puterile…
-Frământaţi de sentimente care–i fac să pribegească uneori,cu gândurile împrăştiate şi fără puterea de a şi face rugăciunea, copleşiţi de atâta deşărtăciune, cu sufletul gol şi sterp, să ne rugăm…
-Dobândind drumul drept al sufletului, statornicia cugetărilor, vioiciunea inimii cu o bucurie de nespus şi cu înălţarea inimii să zicem:


„Doamne, spre ajutorul meu ia aminte,
Doamne, să–mi ajuţi mie grăbeşte–Te”

Sf. Casian stăruie asupra valorii acestei rugăciuni şi ne mai îndeamnă: „Rugăciunea cu acest verset trebuie rostită neîncetat, pentru ca din înfrângeri să ne ridicăm, iar în biruinţe să fim păziţi şi să nu ne trufim. Meditaţia la acest verset să fie în sufletul tău neîntreruptă. În orice lucrare, la slujbă, pe drum, să nu încetezi a–l cânta. La el să meditezi şi când adormi şi când mănânci şi în cele mai mărunte trebuinţe ale tale.

Să te fure somnul meditând la acest verset şi chiar în somn să te obişnuieşti a–l cânta. Când te trezeşti, acesta să te întâmpine cel dintâi, acesta să te aşeze în genunchi când te ridici din pat şi de aici să te conducă la toate treburile şi lucrările, acesta să te urmărească tot timpul. Pe acesta îl vei aşeza pe pereţii casei tale şi înlăuntru inimii tale, să–ţi fie cântare obişnuită şi când te aşterni pe rugăciune şi când te ridici, iar când pleci după toate cele trebuitoare vieţii, să–ţi fie rugăciune vie şi permanentă”
(Convorbiri, X, X, 2-15).


4. Lucrul mohahilor

Regimul de viaţă pe care şi–l impuneau monahii era deosebit de auster, respectat cu greu. Viaţa de rugăciune neîncetată a monahilor se împletea cu alte mici activităţi prin care îşi asigurau cele de trebuinţă. Călugării împleteau, ţeseau, coseau, cultivau mici ogoare, caligrafiau texte biblice, etc. Despre un călugăr sau altul se spunea: „„avea drept lucru de mână caligrafia”…„lucra la o împletitură”…„având drept lucru ţesutul de in”… Dintre îndeletnicirile cele mai obişnuite era confecţionarea de coşuri sau rogojini şi de ţesături din fibre vegetale.

Un fapt firesc de viaţă este povestit de Sf. Casian: „am aşteptat sosirea bătrânului (părintele Isaac n.n.) pentru că era aproape ceasul slujbei de noapte, iar când a venit, am citit rugăciunile şi psalmii ce se cereau la slujbă. Apoi ne–am aşezat ca de obicei pe aceeaşi rogojină pe care ne odihneam…lucram la împletitură”.

Pentru confecţionarea acestor obiecte se foloseau ramuri de curmal (finic) din arborii care creşteau în apropierea chiilor şi în lunca Nilului; curmalul fiind cel mai rezistent arbore în condiţii de deşert, prezent mai ales în oaze.

Adeseori călugării erau nevoiţi să străbată distanţe apreciabile, pentru a se aproviziona cu cele necesare lucrului. Despre părintele Cheremon din Sketis se spunea că: „peştera lui era la 40 de mile de biserică şi la 12 mile de luncă şi de apă (Nil), de unde aduna smicele de finic”.
Pentru munca lor nu aveau unelte, decât o andrea de despicat ramurile. Monahii tăiau lujeri de curmal, îi ţineau în apă să se înmoaie şi apoi împleteau din ei funii şi coşuri. Se spune că sezonier, un călugăr confecţiona câte trei coşuri pe zi, sau lucrând trei săptămâni pe an, împletea câte şase coşuri pe săptămână. Acestea se schimbau mai ales pe pâine, atât cât să–şi asigure hrana.

Aceste activităţi le făceau dimineaţa până în miezul zilei. „Împletea funie şi cosea până la ceasul al 7–lea ”şi cum orele zilei erau numărate începând cu ora 6 dimineaţa, însemna că lucra până la ora 13 după amiază. Uneori se lucra până la ceasul al 9–lea, adică ora 15 d. a. Restul zilei era dedicat rugăciunii, cititului cărţilor sfinte şi meditaţiei.

Alţi monahi lucrau în timpul nopţii. Se povesteşte cum ducându–se Sf. Macarie la Sf. Antonie, la munte, s–au aşezat decuseară, să vorbească despre mântuirea sufletului. În acelaşi timp împleteau amândoi o funie, care cobora pe uşa lui Macarie în peştera Sf. Antonie. Dimineaţă s–au mirat ce multă funie făcuseră.

Bogăţia în săruri a deşertului a favorizat şi o altă îndeletnicire a locuitorilor pustiului şi implicit a monahilor, exploatarea de sare şi de sodă naturală. Adunată în cantităţi mici şi vândută negustorilor, aceasta constituia pentru pustnici, un modest mijloc de întreţinere. Sarea era nelipsită în hrana zilei. Se vorbeşte şi despre „balta de sodă” din Delta Nilului şi crustele de sare ale deşertului.
Călugării care locuiau pe ţărmul mării pescuiau sau „adunau lemne pe lângă mare”din care făceau diferite obiecte.

Sunt amintiţi şi alţi monahi care prin dragostea lor de oameni, au ales fie să îngrijească bolnavii, să ajute pe cei nevoiaşi şi obidiţi, fie s–au dedicat învăţării altora. Se vorbeşte şi despre Fericitul Macarie, deosebit prin virtuţile sale de blândeţe şi răbdare, care a condus un azil din Alexandria. „Nici unul dintre aceştia nu trebuie socotit mai prejos de cei care au ales calea singurătăţii”(Convorbiri, XIV, IV, 2,3).

Cercetănd pustnicii deşertului Sf. Ioan Casian identifică trei categorii de monahi:
-chinovicii, cei care stau în comunitate şi sunt conduşi de înţelepciunea unui bătrân, aceştia sunt cei mai mulţi la număr;

-anahoreţii, călugări formaţi şi desăvârşiţi în mănăstiri şi apoi retraşi în singurătatea pustiului; în timpul Postului Mare obişnuiau să plece din mănăstirile lor şi să trăiască în pustiu pentru o mai mare nevoinţă şi reculegere; se întorceau în mănăstiri în ajunul Floriilor;

-sarabaiţii, cei care vor să aibe libertatea lor de voinţă, să meargă unde vor, să facă ce le place, să adune bogăţii.


5. Hrana

Acceptată doar ca trebuinţă, nu ca plăcere ori desfătare, hrana călugărilor era foarte sumară. Îşi procurau cele necesare traiului în schimbul produselor confecţionate manual şi a puţinelor produse agricole care le prisoseau. Unii dintre călugării din pustiu, dispunând de mici suprafeţe ce puteau fi cultivate, se ocupau cu agricultura. Despre recolte unii spuneau că: „făceam doar un snop de grâu pe an şi din acela mâncam”.
În părţile Sinaiului „bărbaţii locului aducând grâu din Egipt, le vindeau puţine pâini (călugărilor n. n.), luând în schimb lucrul de mână făcut de ei şi roada curmalilor”.

În mod obişnuit se consuma pâine uscată (pesmeţi) cu sau fără sare, fructe uscate sau câte o saramură. Recomandată a se folosi în cantitate ceva mai mare, în condiţiile climatului deşertic, sarea nu lipsea din hrana monahilor. Se mai consuma aşa numita „athera”, o mâncare făcută dintr–o fiertură de grâu sub formă de terci sau zeamă.

Pregătirea şi servirea mesei erau activităţi lipsite de importanţă, cu totul neglijabile, care dau măsura impresionantei simplităţi a vieţii călugărilor. Povestind despre modul cum un monah pregăteşte masa, Sf. Casian spune că acesta: „pusese apă cu sare într–un blid”, în care picura puţin ulei. Dar erau şi pustnici care „nu cunoşteau în nici un chip folosirea untdelemnului”.
Între pustnicii cei mai nevoitori este menţionat un bătrân care „vreme de 50 de ani nu a mâncat nici pâine, nici vin nu a băut degrabă”.

Vieţuind împreună doi călugări mai în vârstă „era cu neputinţă să zică unul dintre ei ucenicului: adu–ne nouă altceva sau asta nu vrem să mâncăm”
Se povesteşte despre Cuv. Ghelasie că încercând să se pregătească pentru viaţa din deşert, îşi spunea: „cel ce se preumblă prin pustiu, nu mănâncă pâine, ci verdeţuri”, aşa că mânca lăptuci şi câteva frunze, iar nopţile dormea afară.
Un caz deosebit era când, lângă peştera unui călugăr exista vreun izvor şi câte un curmal. Un asemenea fericit monah povestea că: arborele „îmi aduce 12 ciorchini de curmale, adică în fiecare lună îmi aduce un ciorchine, care îmi ajunge 30 de zile, după care se coace altul”. În aşa condiţii monahul era cu totul lipsit de grija traiului. Hrana lui „era apă şi puţine curmale”şi avea şi „haine ţesute din frunzele aceluiaşi finic”.

În condiţiile deşertului aprovizionarea cu apă a fost o problemă greu de rezolvat. Dacă nu beneficiau de existenţa câte unei surse de apă, o fântână sau un izvor, călugării erau nevoiţi să aducă zilnic pe umeri apă de la câteva mile depărtare.
Când se deplasau de la o mănăstire la alta, călugării „duceau pe umerii lor hrana necesară, adică pâine şi sare, precum şi un vas făcut din lemn şi un burete legat cu o funie, pentru ca dacă vor găsi apă mai adânc, s–o absoarbă cu buretele şi storcând–o în vas să bea”.

Dar călugării, încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, trăiau şi întâmplări minunate. Iată ce povesteşte ava Dulas, ucenicul avei Visarion: „cum mergeam noi pe malul mării mi s–a făcut sete şi i–am spus avei Visarion: avo, mi–e sete. Iar el făcând o rugăciune îmi spuse: bea din mare. Şi s–a îndulcit apa şi am băut”…

Călugării erau cumpătaţi atât la mâncare cât şi la băutură, câteodată nu refuzau un pahar de vin, dar păstrau măsura dreaptă. Iată ce se mai povesteşte: „s–a făcut Liturghie în muntele avei Antonie şi s–a nimerit şi un burduf de vin. Unul dintre bătrâni luă un ulcioraş şi un pahar, aducându–i şi avei Sisoe, şi–i dădu de băut. La fel şi al doilea (pahar) şi primi. I–a mai dat şi al treilea, dar n–a primit zicând: opreşte, frate, nu ştii că e al Satanei?”.

Nevoinţa aspră îi întărea pe călugări în viaţa de pustiu, în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni.
Părintele Ioan povesteşte cum deseori sufletul i se umplea de cugetări duhovniceşti atât de înălţătoare încât „nu ştiam seara dacă am mâncat în timpul zilei, iar ziua următoare uitam cu desăvârşire că n–am mâncat nimic în ajun. De aceea, hrana pe 7 zile, adică 14 pesmeţi, în ziua sâmbetei se găsea întreagă în coşuleţ, amintind că mi–au trecut zilele fără mâncare”.

Cuv. Macarie Alexandrinul timp de şapte ani n–a mâncat bucate fierte la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume înmuiate. Iar în timpul Postului Mare n–a mâncat nimic, împletind tăcut coşniţe şi rogojini în fiecare zi.
Referitor la nevoinţa Cuv. Macarie Pustnicul se spune că: „trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor”.

În perioada posturilor asceţii măncau după apusul soarelui. Ava Paisie, care trăia de 40 de ani în străfundul pustiei, spunea că de când a devenit călugăr „niciodată soarele nu m –a văzut mâncând”.

Despre un alt călugăr se ştie că „în timpul Postului Mare, nu deschidea uşa chiliei, având pentru el ca hrană decât un număr de 20 de curmale şi un ulcior de apă, care de multe ori se păstrau neatinse până când se deschidea uşa chiliei lui”.

Sf. Ioan Casian şi Cuv. Gherman fiind găzduiţi de un bătrân pustnic au fost surprinşi cum acesta n–a respectat canonul postului. Monahul le–a spus: „postul este un lucru şi folositor şi neapărat, dar ţine de alegerea noastră. Împlinirea iubirii însă o cere neapărat legea lui Dumnezeu. Căci primindu–l pe Hristos în voi, trebuie să vă îngrijesc cu toată sârguinţa. După ce vă petrec pe voi, pot să încep iar canonul postului”.

Acelaşi regim sever era respectat şi de monahii în vârstă sau în cazul când câte un monah se îmbolnăvea.

Fiind bolnav de boală grea ava Isaac, „fratele îi făcea niţică fiertură şi i–a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste”.
„Dacă ava Arsenie auzea că e pe sfârşite vreun fel de poame, spunea singur: aduceţi–mi. Şi gusta o dată puţin din fiecare mulţumind Domnului”.

Pentru vizitatorii din timpul anului călugării se îngrijeau să aibe cele necesare în chip mulţumitor: 2–3 şiştare de untdelemn şi 2–3 băncişoare de linte. Şi tot pentru vizitatori puneau în saramură brânză egipteană sfărâmată, astfel că în loc de două feluri de mâncare, fac unul singur mai mult pentru plăcere decât pentru trebuinţă.

Când primeau vizitatori călugării serveau bucate pe săturate. Sf. Ioan Casian povesteşte: „Am mers la alt bătrân. El ne–a pus să mâncăm, şi după ce ne săturarăm tot ne mai îndemna să mai luăm. Cum îi spuneam că nu mai pot, mi–a răspuns: eu de şase ori am pus masa fraţilor care veneau şi i–am îndemnat să mănânce, mâncând şi eu cu ei, şi încă îmi e foame. Tu mâncând o dată eşti atât de sătul, că nu mai poţi mânca?”.

Sf. Casian povesteşte şi cum ava Serenius „le–a servit o agapă cu totul deosebită. În loc de saramura peste care punea de obicei o picătură de untdelemn, şi care constituia masa de prânz de fiecare zi, el ne–a dat o mâncare cu mai mult untdelemn. Apoi ne–a pus o sărătură cu câte trei măsline de fiecare şi un coşuleţ cu năut prăjit, pe care ei îl numesc prăjitură, din care am luat numai cinci grăunţe. Ni s–au dat de asemenea câte două prune şi câte o smochină, mai mult nu, fiindcă este vinovat cel ce în acel pustiu depăşeşte acest număr”.

Se întâmpla ca unii dintre călugări să nu poată îndura asprimea vieţii din mijlocul pustiului. Pe aceşia părintele Serenius îi îndemna: „şedeţi în chiliile voastre, mâncaţi, beţi şi dormiţi cât vă place, numai să nu plecaţi”. Părintele avea convingerea că după o perioadă mai lejeră, monahii se întorceau la vechile obişnuinţe, întărindu–se în credinţă şi în fapte bune.

6. Îmbrăcămintea

Potrivită traiului lor auster, îmbrăcămintea călugărilor era foarte modestă, limitându–se la strictul necesar. Asceţii purtau tunică, numită kolovion sau leviton, o haină fără mâneci îmbrăcată pe dinăuntru. După regulile stabilite de Cuv. Pahomie monahul putea să aibă în chilie două levitonarii. De obicei, acestea erau erau ţesute din foi exterioare de finic (curmal), aşa numitul „sivin”. Aceste foi foarte rezistente, se foloseau şi pentru confecţionarea de frânghii, rogojini, pălării sau mături. Se mai confecţionau din pânză sau piei de oaie sau de bivoli. Uneori peste levitonarii monahii purtau şi un cojoc din piele de oaie, numit melotaria.

Despre îmbrăcămintea monahului ava Isaac spunea că: „părinţii purtau haine vechi, răscârpite şi un fuior de curmal pe deasupra”. Ava Pamvo adaugă şi o notă de smerenie în atitudinea monahului privind îmbrăcămintea spunând că: „se cade ca monahul să poarte aşa fel de haine, de să o arunci în afara chiliei trei zile, şi să n–o ia nimeni”.

Chiar dacă în lume fuseseră persoane cu funcţii importante şi dispuneau de averi mari, îmbrăcând haina monahală, călugării renunţau la toate însemnele vestimentare ale bogăţiei. Se spunea despre Cuv. Arsenie că aşa cum nimeni în palat nu avusese veşminte mai frumoase ca ale lui, tot aşa nimeni nu purta haine mai proaste la biserică.

Ava Iosif Pelusiotul povesteşte că, pe când locuia în Sinai, era acolo un frate nu doar bun şi nevoitor, ci şi frumos cu trupul. Şi tot timpul venea la slujbă îmbrăcat într –o haină veche şi strâmtă, cu un antereu vechi şi peticit în mai multe locuri. Întrebat de ce vine totdeauna aşa la slujbă, acesta i–a mărturisit că nu are alte haine. Atunci ava Iosif i–a dat un leviton şi ce–i mai trebuia şi de–atunci era îmbrăcat ca ceilalţi fraţi şi arăta ca un înger.

În convorbirile duhovniceşi cu părinţii pustiei Sf. Casian atingând şi acest subiect al îmbrăcămintei, menţionează părerea părintelui Isaac. Acesta spune că: „n–avem nevoie de mai mult de două cămăşi, una de zi şi alta de noapte, dar căutăm să devenim stăpâni peste trei sau patru cămăşi arătând că suntem robii patimilor şi poftelor acestei lumi”(Convorbiri, IX, V, 5).

VI. Prin trecerea timpului

1. Pustiirea vetrelor monahale

În timpul călătoriei Sf. Ioan Casian la vestitele vetre monahale din pustiu, Egiptul era încă din anul 32 î.e.n. parte componentă a imperiului roman. Veniţi din Dobrogea, Sciţia Minor, o altă provincie romană, monahii dobrogeni au fost bine primiţi. Cu aceeaşi credinţă creştină, majoritatea egiptenilor fiind convertiţi la creştinism, şi vorbitori de limbă latină, gazde şi pelerini, s–au înţeles. Au avut o relaţie firească de convieţuire, au îndurat împreună asprimea nevoinţei monahale.

Evenimente zbuciumate: năvăliri barbare, războaie, stăpâniri duşmane au marcat istoria Egiptului, au tulburat liniştea şi au întunecat seninătatea vieţii monahilor. Egiptul s–a aflat mereu sub presiunea năvălirii arabilor care căutau să–şi extindă stăpânirea în nordul Africii, pentru a controla comerţul pe M. Mediterană. Era în atenţia lor tocmai partea cea mai roditoare a ţării, Delta Nilului şi ţărmul mediteranean, unde se aflau şi multe dintre vetrele monahale.

Călugării au suferit distrugeri în urma incursiunilor repetate ale saracinilor şi mazacilor stabiliţi ulterior în nord–vestul Africii.
Înainte de venirea monahilor dobrogeni în Egipt, în anul 357, în urma unei incursiuni, Sketul a fost distrus de saracini.

Din anul 395 Egiptul devine provincie a imperiului bizantin, iar în 399 cei doi monahi sunt nevoiţi să plece.

Continuă atacurile barbarilor şi periodic vetrele monahale din Sket, Nitria şi Keliia sunt afectate de distrugeri. În urma unor incursiuni din anii 407–408, Sketul este pustiit iar călugării au pribegit în oraşul Terenuthis şi s–au aşezat într–un templu păgân.

Abia s–a refăcut obştea şi s–a reluat activitatea monahilor că în anul 434 are loc o nouă pustiire a Sketului.
În anul 577 tribul berberic al mazacilor, în drumul lor spre Algeria şi Maroc, produce cea mai mare gravă pustiire a Sketului.

Sub conducerea lui Muhamad, întemeietorul islamismului, Califatul Arab se întăreşte, cucereşte micile regate din Pen. Arabia şi îşi extinde stăpânirea spre Egipt. Rând pe rând oraşele din nordul Egiptului cad sub stăpânirea arabilor, iar vestitele vetre monahale din Delta Nilului sunt distruse.


În anul 642 Egiptul este cucerit de arabi. Odată cu stăpânirea mahomedanilor, în Egipt se impune islamismul ca religie oficială şi limba arabă. În răstimpul celor 875 de ani de convieţuire cu arabii, locuitorii împrumută tradiţii şi obiceiuri de viaţă şi de credinţă tipice lumii islamice. Stabilindu–se alte rânduieli, creştinismul este asimilat în mare parte de Islam.

Egiptul devine o ţară arabă. Începând din anul 1517, pentru alte patru sute de ani, stăpânirea arabă este urmată de cea otomană. În locul sfintelor locaşuri creştine se ridică cele ale noilor stăpânitori, geamii şi moschei. Chiar în incinta Măn. Sinai, în anul 1101 se ridică o geamie.

Au urmat vremuri grele pentru monahismul egiptean, cuvioşii anahoreţi fiind nevoiţi să pribegească dintr–un loc în altul. Vechile aşezăminte monahale au fost desfiinţate, iar locurile de nevoinţă s–au pustiit. Treptat, peste amintirea cuvioşilor sihaştrii s–a aşternut uitarea. Noi locuri au intrat în atenţia celor „însetaţi de frumuseţea pustniciei”.



2. Urme ale vieţuirii sihaştrilor

În decursul secolelor chiar şi locurile şi–au schimbat necontenit înfăţişarea, începând de la peisajul deltei şi al văii Nilului, până la întinderile deşertului cu munţii săi scheletici.

Unele dintre vechile braţe ale Nilului s–au reactivat, altele au fost părăsite. În albia fluviului au apărut noi ostroave, iar altele, cândva locuite, au dispărut.

Noi locuri au fost luate în stăpânire de deşert, izvoare au secat, oaze s–au pustiit, drumurile s–au acoperit de nisip.

Toponimia s–a înnoit cu termeni de influenţă arabă, iar vechile denumiri de oraşe şi sate, sau ale altor repere topografice, s–au schimbat.

Încercarea de a localiza vechile vetre de nevoinţă este foarte dificilă, uneori imposibilă, iar prin trecerea atâtor stăpâniri, se nasc chiar confuzii. Spre exemplu referirile la Siria şi la Palestina sunt uneori derutante, Palestina fiind pe atunci o provincie a Siriei.

A străbate pustiul, pe urmele Sf. Ioan Casian, este un gest temerar. Pe pământul Dobrogei natale urmele cuvioşilor monahi s–au păstrat sculptate în piatra Casienilor. Peştera Sfântului a rămas intactă, la fel de greu accesibilă ca şi pe vremea când cei doi monahi se nevoiau ori cercetau sihaştrii de pe valea Casimcei.


În deşert e altfel; urmele lăsate în nisipul răscolit la cele mai mici adieri ale vântului, se acoperă şi se şterg. Ca să nu amintim furtunile de nisip, atât de cumplite şi de dese, care uneori schimbă cu totul înfăţişarea deşertului. În imensitatea acestuia, totul se mişcă, totul se schimbă, nu ai nici un reper sigur şi stabil.

Chiar şi micile grote din pereţii stâncoşi, folosite de călugări drept chilii, au fost modelate, unele chiar distruse de vânt. Căci piatra deşertului se macină neîntrerupt, generându–se astfel cantităţile imense de nisip. O desfăşurare implacabilă a fenomenelor, o repetare fără de sfârşit.

Prin scurgerea timpului s–au şters urmele materiale ale nevoinţei, dar au rămas cele spirituale. Unde au vieţuit cuvioşii sihaştrii s–a păstrat un duh de sfinţenie al locurilor. Prin jertfa vieţii lor de aspră nevoinţă, cuvioşii monahi şi–au scris numele în cartea sfântă a vieţii din pustiu.

Cugetări, pilde şi cuvinte de folos, cât şi întâmplări pline de învăţăminte trăite de aceştia, au fost consemnate în cărţi, multe dintre ele au intrat în legende.

Cuvioşii sihaştrii sunt scrişi în „Patericul egiptean”, iar tâlcuirile şi învăţăturile pline de duh sunt cuprinse în apoftegmele (maxime) Părinţilor din pustia Egiptului.

Între cuvioşii Părinţi ai pustiei Egiptului este scris şi numele Sf. Ioan Casian, însoţit de câteva apoftegme, semn de preţuire a monahului dobrogean şi o urmă a trecerii sale prin pustiul Egiptului. Prin numele Casian, după cel al satului său natal, Cuv. Ioan a veşnicit pe meleagurile egiptene o denumire românească; ca o picătură de Dobroge în imensitatea deşertului, o rădăcină nepieritoare a ortodoxiei noastre.

VII. Să luăm aminte…

Stabilit în sudul Franţei, Sf. Ioan Casian cu nostalgie şi nesecată admiraţie, împărtăşea monahilor francezi învăţături ale pustnicilor din pustiu. A stârnit dorinţa acestora de a ajunge în Egipt, unde „virtuţile dau din belşug roadele lor coapte”. Dar, îndesindu–se atacurile barbarilor, o călătorie în locurile de nevoinţă ale cuvioşilor anahoreţi, devenise tot mai dificilă şi mai periculoasă.
Interesaţi de sfintele învăţături, ierarhi din Galia îl roagă pe Sf. Ioan Casian să aştearnă pe hârtie notele culese în pelerinajele sale prin Egipt. La solicitarea episcopilor Helladius şi Leontius, Sf. Casian scrie primele 10 convorbiri, iar la cea a episcopilor Honoratius şi Eucherinos, încă o serie de 7. Au urmat alte 7 convorbiri, deci în total 24, dedicate fraţilor din obştea Măn. Sf. Victor, cât şi tuturor celor „ce doresc să urmeze învăţăturile pustnicilor”.

Abia ce terminase Sf. Ioan Casian de scris „Convorbirile”, la mănăstirea sa din Marsilia, că în anul 434 are loc o nouă pustiire a Sketului. Dar sfintele învăţături, încredinţate tiparului, erau salvate. Sf. Ioan Casian transmite generaţiilor următoare mesajul de credinţă al Sf. Părinţi ai deşertului, printr–un fapt cultural şi religios unic în istoria creştinismului.
„Convorbirile”se constituie într–o sumă de sfaturi şi pilde duhovniceşti care şi–au păstrat neştirbită valoarea prin trecerea timpului.

Pe lângă esenţa duhovnicească a convorbirilor, citindu–le, transpar şi aspecte ale vieţii sihaştrilor, a locurilor de nevoinţă, a lucrului pe care–l fac pentru a se întreţine, etc. N–au încetat să stârnească admiraţia celor care află despre viaţa de o mare modestie a acestor duhovnici ai pustiului…Dar şi uimirea pentru modul cum judecau diferitele situaţii sau, cum rezolvările lor erau atât de simple şi nepărtinitoare, în spiritul iubirii de aproapele şi de Dumnezeu.
Parcurgând paginile „Convorbirilor” ţi se dezvăluie lumea de o mişcătoare simplitate a asceţilor pustiei, din această irepetabilă experienţă de viaţă duhovnicească.
Înţelegi că: -asprimea singurătăţii,
-hrănirea cu pâine uscată,
-neîntrerupta sete de apă,
-cititul neîncetat,
-munca meîntreruptă,
-odihna de noapte mărginită la 4 ore,
-renunţarea la acel „ dulce şi desfătător somn de dimineaţă”… şi câte alte nevoinţe… toate sunt îndurate de monahi numai cu „mângâierea Domnului” şi prin „harul lui Dumnezeu”.
Înveţi ca, asemenea pustnicilor, în tot locul şi la tot ceasul, să te rogi:

„Doamne, spre ajutorul meu ia aminte,
Doamne, să–mi ajuţi mie grăbeşte–Te”.

VIII. Egiptul creştin, astăzi


Denumirea oficială Republica Arabă Egipt (Al Jumhuriya Misr al Arabia), atestă apartenenţa ţării la lumea arabă, la universul exotic, plin de culoare şi de pitoresc al Orientului. Cu o populaţie majoritar arabă, musulmani–sunniţi, un număr redus de negrii şi de europeni, în Egipt islamismul este religie de stat. Doar o mică parte a populaţiei (15%) sunt creştini: copţi, greci ortodocşi, romano–catolici, protestanţi, etc.

Cu toate vicisitudinile istoriei creştinismul nu s–a stins întru totul, Egiptul n–a ignorat trecutul său creştin, parte a istoriei sale milenare. Ţară a vestigiilor istorice şi a muzeelor de tot felul, în Egipt urme ale spiritualităţii creştine sunt puse în valoare, căutate şi apreciate de credincioşi din toată lumea.

De la locurile pe care s–au petrecut evenimente care au precedat apariţia creştinismului, până la cele mai îndepărtate locaşuri din pustiu sau cele de pe Nil, de la exponatele Muzeului Coptic şi până la mănăstirile de pe Muntele Sinai, Egiptul deapănă, într–o manieră unică, istoria creştinismului.

Un prim loc de referinţă al spiritualităţii creştine este Ismailia, oraş a cărui istorie este strâns legată de Canalul Suez. Documentele atestă că pe aici au călătorit profeţii Abraham, Iosif şi tatăl său, Iacob; pe aici au trecut evreii conduşi de Moise în exodul lor din Egipt; iar mai târziu, prin aceste locuri, îndreptându–se tot spre Egipt, a trecut şi Sf. Familie.

Alături de numeroasele moschei şi monumente islamice din Cairo, se găsesc şi câteva locaşuri ale creştinilor, amplasate în majoritate în zona veche a oraşului. Datând din sec. IV–V unele dintre acestea, Biserica Sf. Maria, Biserica Sf. Sergiu, Biserica Sf. Barbara este posibil să fi existat şi pe vremea pelerinajului în Egipt al Sf.Ioan Casian şi al Cuv. Gherman.

Construită pe două turnuri ale fostei fortăreţe romane, Bis. Sf. Maria (El Muallaqa, Sitt Mariam) este numită şi biserica „suspendată”. Locaşul are trei altare, cu catapeteasmă din lemn de abanos, încrustat cu fildeş şi icoane foarte vechi din lemn de cedru, abanos, nuc încrustate cu fildeş. Dintre acestea, Icoana „Fecioara cu pruncul” care datează din secolul X, este una dintre cele mai renumite. În sec. XIV–XV locaşul a fost cunoscut sub denumirea „biserica cu trepte”, după cele 29 de trepte care duc la intrare. Din sec. XI, mutat de la Alexandria, în incinta bisericii funcţionează Patriarhatul Copt.

Biserica Sf. Sergiu (Abu Serga) datând din sec. IV–V, se presupune că a fost construită pe locul unde Sf. Familie (Iosif, Maria şi pruncul Iisus), s–a oprit la sfârşitul călătoriei în Egipt. Resturi din edificiul original, în care ar fi trăit Sf. Familie, păstrate într–o criptă, sunt principală atracţie pentru pelerini. Biserica este închinată Sf. Sergiu şi Sf. Bacchus, doi sfinţi soldaţi martirizaţi în sec. IV în Siria de împăratul Maximilian. Împodobit cu 12 coloane, reprezentând cei 12 apostoli, locaşul este un model al bisericii copte de la începuturi.

Biserica Sf. Barbara (Sitt Barbara) adăposteşte moaştele Sf. Mc. Barbara, numită în biserica ortodoxă Sf. Varvara. Legenda spune că Barbara ar fi fost fiica unui negustor păgân, convertită la creştinism în sec. III. Încercând să–l determine şi pe tatăl său să accepte credinţa în Hristos, acesta a predat–o guvernatorului roman care a torturat–o şi a ucis–o.

Alte biserici creştine: Bis.Sf. Gherorghe, Bis. Grecească Sf. Gheorghe, Bis. Fecioarei Maria, sec. VIII, cu trei altare şi catapeteasmă din lemn încrustat cu fildeş.

Numite în limba arabă „deir”, în Egipt există peste 25 de aşezăminte monahale creştine. Măn. Sf. Antonie de pe muntele omonim este una dintre cele mai vechi şi cu activitate aproape neîntreruptă. Alături se află Măn. Sf. Paul.

Alte câteva mănăstiri din pustiu, sunt grupate în jurul Măn. Sf. Macarie (Abu–Deir–Macar). Situate pe locul străvechilor vetre monahale Wadi Natrum, Kellia şi Sket, aşezămintele au denumiri arabe: Deir Amba Baramus, Deir es–Souhani, Deir Amba Bichoi.

La Assuan, în sectorul cataractelor Nilului, în peisajul auster al deşertului stâncos, este citată Măn. Sf. Simion.

Muntele Sinai, din sudul peninsulei omonime, este pentru creştinii din întreaga lume, un alt loc tradiţional de pelerinaj. Centrul monahal a înflorit după declinul vetrelor de sihăstrie din pustiu şi înainte de ridicarea Athosului.

Sinaiul este „patria rugăciunii de foc a inimii, aprinsă din văpaia nestinsă a Rugului nears păstrată de monahi prin rugăciune în cămara de taină a inimii (Arhim.Ioanichie Bălan).

Pe locul numit Muntele lui Moise (Djebel Musa, 2292 m) profetul l–a întâlnit pe Dumnezeu, i–a ascultat cuvântul care i–a transmis Tablele Legii.




Se spune că pe locul unde Moise a avut viziunea Rugului aprins s–a ridicat Măn. Sf. Ecaterina, una dintre cele mai vechi din lume. Aşezământul are hramul „Schimbarea la faţă”. Închinată Sf. Ecaterina, martirizată pentru credinţa ei creştină, locaşul este renumit prin valoroase colecţii de obiecte de cult, icoane vechi şi manuscrise. Prin cele 4500 de exemplare, locaşul ocupă locul al doilea după colecţiile de manuscrise ale Vaticanului.

Despre urcuşul pe Muntele Sinai şi participarea la sfintele slujbe se spune că este o experienţă unică; „vii un simplu creştin şi pleci un om religios, copleşit de taina credinţei”.

Această stare înălţătoare a fost trăită de–a lungul timpului de mii de credincioşi, între care şi numeroşi români. Asemenea Sf. Ioan Casian şi a Cuv. Gherman, la vremea lor, călugări români au ajuns în Sinai. Ei au urcat treptele de piatră ale Vf. Sfânt, cât şi pe cele ale desăvârşirii duhovniceşti.

În semn de cinstire, locaşuri româneşti au fost închinate Sf. Măn. din Sinai, iar călugării au adus de acolo icoane şi obiecte de cult. Dintre multele exemple, este şi Biserica Sf. Ecaterina din Bucureşti, în prezent paraclis al Facultăţii de Teologie. Întemeiat în anul 1574 ca mănăstire, locaşul a fost sfinţit cu hramul Sf. Ecaterina şi închinat mănăstirii sinaite. Ca un amănunt, icoanele care împodobesc catapeteasma, realizate într–o manieră de influenţă orientală, au fost pictate în Măn. Sf. Ecaterina din Sinai.

Sub impresia unui pelerinaj pe Muntele Sinai, la venirea în ţară, în anul 1695, spătarul Mihail Cantacuzino a întemeiat Măn. Sinaia. Asemenea locaşului din Sinai, ctitoria a fost ridicată pe „temeliile peşterilor pustnicilor şi monahilor de demult” de la poalele Mţ. Bucegi. În jurul locaşului numit „Catedrala Carpaţilor”, s–a dezvoltat oraşul Sinaia, devenit la rândul său „Perla Carpaţilor”.

Existenţa sfintelor locaşuri şi a toponimului Sinaia, arată că temeiul de legătură în credinţa în Hristos şi de rugăciune pus de Sf. Ioan Casian şi de Cuv. Gherman, s–a păstrat peste veacuri. Prin ele reverberează rugăciunile rostite de generaţii de monahi şi amintirea sfinţilor români nevoitori în pustiul Egiptului, ca un nesfârşit ecou al nemuririi.


IX. Bibliografie


1. Sf. Ioan Casian Convorbiri duhovniceşti
Ed. Instit. Biblic al B.O.R.
Bucureşti 2004
2. Horia Matei, Silviu Neguţ Statele lumii
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti 1985
3. Ierom. Nectarie Măgureanu Mănăstirea Sinaia
Ed. Athena, Bucureşti 2000
4. Roxana Nicolae Egipt –ghid turistic
Ed. Vremea, Bucureşti 2005

5. Patericul Egiptean sau Apoftegmele Părinţilor noştri din pustia Egiptului
Ed. Învierea, Timişoara 2002

6. Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu
Ed. Polirom 2005

7. Patericul Sinaitic Ed Deisis, Sibiu 1995




Prof. Sofia Tudosa Romanov

Bucureşti, 2006