O icoană de lumină: părintele Arsenie, îngerul lui Dumnezeu

Cuvântul despre părintele Arsenie Papacioc se cuvine să-l încep evocând o mărturie chiar de la locul lui de mucenicie: cruntă temniţa Aiudului. Ne-a relatat recent un fost deţinut (d-l Cuşa) că, în 1964, la eliberare, în timp ce părintele Arsenie ieşea pe poarta închisorii, unul din cei doi paznici postaţi acolo (şi îngrijaţi că pleacă deţinuţii, iar ei rămân fără „loc de muncă”) a exclamat: „Uite, pleacă şi sfântul închisorii!” Acest cuvânt e un blazon de nobleţe mărturisitoare. Într-adevăr, în jalea ce m-a cuprins după despărţirea de părintele Arsenie, plutea neştiut în inimă acest cuvânt emblemă: „pleacă dintre noi şi sfântul închisorii!”. Dar, la înmormântarea sa am simţit cu toţii nu atât jalea înlăcrimată, cât o anume tainică bucurie. Jale că ne-am despărţit de el, de duhovnicul mângâietor de suflete cu cuvântul îndulcit cu sarea Duhului, că între noi şi sfinţia sa s-a interpus o prăpastie de netrecut şi care ne va lipsi de auzirea cuvintelor sale dulci şi dătătoare de nădejde, de sfatul lui sigur şi insuflat, de vederea zâmbetului său blajin şi luminos. Dar era pe undeva şi o undă de bucurie că ne-am învrednicit a cunoaşte o viaţă deplină şi intensă cum nu s-a mai văzut, un om atât de viu şi în care simţeai că via Hristos, un serafim de foc, învăpăiat de dragostea lui Dumnezeu precum este scris în Vieţile sfinţilor despre marii nevoitori, un erou, un mărturisitor şi un cuvios ascet, despre care cineva (pr. prof. Ion Buga) scrisese: „cred că este şi va rămâne cea mai frumoasă şi fericită minte românească din veacul acesta!”.

N-am mai participat la o înmormântare la care să se cânte atât de mult imnul învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” - suind spre cer din piepturile a mii şi mii de creştini. Parcă străbătea sufletele un fior al sărbătorii Învierii, când toată inima slavosloveşte pe Hristos, biruitorul morţii, şi cântă bucuria Învierii dimpreună cu toată Creaţia. Aveai certitudinea că părintele Arsenie e viu, n-a murit, numai s-a mutat, că un om atât de viu nu se poate să moară, şi că, dacă l-ai fi întrebat şi atunci ceva, avva Arsenie, aşa cum era, de un alb nepământean în coşciugul transparent, ţi-ar fi dat răspunsul pe loc, în chipul în care Sfântul Acachie de la Scara a răspuns din coşciug: „Cum poate să moară, părinte, omul acultător?”

Şi părintele Arsenie a fost toată viaţa un ascultător jertfelnic şi un luptător. Un dârz luptător cu moartea şi cu toate ajutoarele şi armele şi cohortele ei. El însuşi definea viaţa ca fiind „moarte continuă. E moarte şi înviere. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi!” sau: „Să cucereşti veşnicia în fiecare zi!”. A fost un vajnic, neobosit luptător încercat pentru jertfă, smerenie şi dragoste, un ostaş al lui Hristos cu o viaţă deplină. Viaţa este luptă. În această luptă părintele Arsenie, „omul lui Dumnezeu” (cum i se spunea în tinereţe la Antim), a ştiut să trăiască intens şi deplin pentru că s-a dăruit total lui Hristos, iar Hristos S-a dăruit lui, îmbogăţindu-l cu daruri suprafireşti şi făcându-l ca pe un dar al lui Dumnezeu către oameni. Asta a fost părintele Arsenie: darul lui Dumnezeu către neamul românesc. Aşa l-au văzut cei ce l-au cunoscut, aşa dă mărturie şi Ion Ianolide care-l cunoscuse în închisoare: „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi scrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară... Luptător încercat, el spunea: „Noi înfruntăm pe atei la ei acasă”. Este un far al lui Hristos.”

N-am mai cunoscut pe cineva care să îngemăneze în sine trăsături atât de mari şi minunate, deşi aparent contradictorii. N-am mai întâlnit un trăitor cu atâta fineţe duhovnicească şi intelectuală, cu accentul cel mai mare pe „prăpastia de smerenie” sau „smerita smerenie” a duhului aprins de dragostea lui Hristos, şi contopită cu bărbăţia de cuget a unui dârz luptător cu zâmbet îngeresc în ochi. Şi chiar în ultimele sale zile, în pofida durerilor bolii, a bătrâneţii înaintate şi a faptului că puterile îl părăseau şi viaţa trupului se scurgea încet-încet din el, totuşi, a mai găsit tăria să mai stea de vorbă cu cei mai apropiaţi, şi, mai mult, stând pe scaun la uşa chiliei, drept şi foarte slab, cu buzele vineţii, a continuat să dea binecuvântarea sa pe creştetul oamenilor. Dădea doar binecuvântări, căci vorbirea ar fi fost nu numai extenuantă, ci mai mult decât dureroasă. Vorbea cu ochii. Când am luat de la el ultima binecuvântare, deşi nu ştia că între timp mă preoţisem, potrivit obiceiului său de o viaţă de a săruta mâna preoţilor, după ce eu i-am sărutat mâna, mi-a luat şi el mâna şi mi-a sărutat-o (iar când a sesizat că vreau să-mi retrag mâna din mâna lui, a aplecat el capul ca să mi-o poată atinge cu buzele), ceea ce a fost un real efort fizic pentru starea sa de slăbiciune. L-am simţit atunci ca pe un neclintit luptător pentru dragostea lui Hristos. Un bătrân luptător cu inimă de leu, un mucenic al răbdării, cum a fost toată viaţa, un samurai al duhovniciei care moare în luptă ţinând sabia (duhului) în mână. A trăit şi a murit ca un mieluşel cu inimă de leu. Mereu pe baricada grozavă a luptei necurmate cu trupul şi cu moartea, imitând pe Hristos şi pe acel: „cu moartea pe moarte călcând”.

Da, părintele Arsenie era gata de moarte şi trăia intens viaţa veşnică încă din tinereţe! El însuşi povestea cum, la Aiud, un colonel l-a adus în faţa sa ca să-i arate „că există Dumnezeu”. Iar cum acela nu se lăsa convins de nici un argument, părintele Arsenie a spus cu mult curaj în Hristos: „Ultimul meu argument: sunt gata să mor, domnule colonel!” El, serafimul de foc şi luptătorul încercat, ştia foarte bine să plinească ceea ce însuşi spusese referitor la părintele Cleopa, marele său prieten: „El privea moartea ca pe o necesitate şi, în sfârşit, privea moartea ca un luptător care învăţa lumea să ştie să moară. Aşa cum am spus unui general care m-a invitat să rămân în armată, când eram militar, şi m-a întrebat ce aş face eu cu ofiţerimea de sub comandă dacă m-aş face general şi mi-ar da comanda. I-am răspuns: I-aş învăţa să ştie să moară.”

De la părintele Arsenie ne-a rămas o frumoasă moştenire duhovnicească, anume comoara de mare preţ a îndemnurilor şi cuvintelor lui cele inspirate şi de mare adâncime. Cuvintele lui duhovniceşti, ca apoftegme de Pateric, scurte dar puternice, dinamice şi pline de miez, în stare să te trezească, să te mişte şi să te înalţe, deja au început de o bună bucată de vreme să circule în mediile duhovniceşti, precum nişte zicale sfinte, precum citatele Sfinţilor Părinţi. Chiar şi nouă celor de la mănăstirea Casian ne-a împărtăşit din aceste briliante duhovniceşti: „Să ai prezenţa continuă a inimii către Hristos!”, „Moartea nu vine să-i faci o cafea!”, sau „Orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare e o rugăciune”, „Cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine”, „Dumnezeu iubeşte eroii, nu cerşetorii!” sau „Tipic, tipic, şi la inimă nimic!”, „Maica Domnului e supărată cel mai mult pe cel care nu-i cere nimic”, „Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge”, „În taina căsătoriei, bărbatul este capul, dar femeia este inima”, „Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi”. Şi altele care deja au pătruns în predicile preoţilor şi teologilor, şi chiar în vorbirea curentă a călugărilor şi credincioşilor, uneori uitând chiar cine le este autorul. Nu ne mai rămâne decât să le urmăm, ca ele să dea rod în viaţa noastră, ca şi noi să ne împărtăşim din aceeaşi veselie interioară şi bucurie paradisiacă pe care o iradia părintele Arsenie, îngerul lui Dumnezeu.

Să dea Bunul Dumnezeu ca măcar o scânteie din flacăra dorului şi dragostei dumnezeieşti care învăpăia duhul părintelui Arsenie să aprindă şi inimile noastre, ale mai noilor generaţii, atât de sărăcite de bogăţii aparente, răcite de comoditate şi irosite în deşertăciuni! Şi cine ştie dacă noi vom mai trăi vremea să mai vedem în neamul românesc răsărind un crin al duhului cu seve şi miresme atât de puternice şi o stea luminoasă de asemenea magnitudine ca părintele Arsenie, eroul, mărturisitorul, mucenicul, pustnicul şi duhovnicul?

–mărturie despre ultimele lui clipe–
de părintele Ioan Bute