Peștera Sfântului

Dobrogea e plină de istorie. De pe platoul Casienilor cuprinzi toată pustia Sciţiei Minor, până la Cheile Dobrogei sau la străvechea cetate Histria. Amintirea Sfântului e pretutindeni. Dealul şi pădurea de stejari pitici îi poartă numele, ca şi valea dimpreună cu stâncile ce o străjuiesc. Totul aparţine neamului Casienilor: locurile de păşune, iarbă şi potecile, satul de peste râul Casimcea, din care acum nu a mai rămas decât un pâlc de trei case - un sat cândva de ţărani nobili, mândri de obârşia şi libertatea lor. „Locul are forţă”, repetă părintele, conducându-ne spre peştera Sfântului. Coborâm abrupt, păşind peste ciudate tipsii de rocă netezite ca în palmă, şi ceva se întâmplă. Vântul îşi pierde brusc ascuţişul. Adie doar, mişcând foşnit frunzele ruginite ale stejarilor pitici din preajmă. În Valea Pustnicilor, unde am ajuns, iarna îşi uită duşmănia. E deja alt anotimp şi o altă lume. O vibraţie de linişte şi transparenţă intensifică verdele palid încruzit al ierbii şi violaceul discret al primelor brânduşe.

Pădurea dobrogeană, cu desişuri şi copaci contorsionaţi, cu tufe de măceş şi porumbe, are misterul ei. Tăcut şi adunat în sine, părintele păşeşte cu sfială, uşor, în vârful picioarelor, de parcă nu ar vrea să tulbure somnul nici unei gângănii. Se opreşte doar să ne arate Stânca Sfântului şi înscrisul de pe ea: „OROI CASIANOUN KAI SPILOUHA”. Adică: „Hotarele Casienilor şi Pesteruca”. Parte din litere e acoperită de ierburi şi licheni maronii. Părintele mângâie zgrumţurii stâncii, îndepărtează nevăzute obstacole, reface cu degetul traseul rotunjit al scrisului, tălmăcind greceşte: beta, teta, epsilon. În ciuda tinereţii, e teolog instruit, cu şcoală serioasă făcută la Cluj şi o mare pasiune pentru istorie. Ştie latină şi greacă. În tot ce zice, se simte omul de carte, împătimitul de lecturi din Filocalie, din scrierile călugărului Nicolae Steinhardt, intelectualul însingurat de la Rohia.

Fără sfieli prefăcute, dar şi fără avântări necontrolate, tânărul stareţ vorbeşte, explică, arată, fixând cu privirea linia tremurată şi alburie a orizontului. Pare greu de crezut, dar în aceste locuri se aflau în secolul al IV-lea zeci de mănăstiri. Dobrogea era o şcoală teologică înaltă, locul în care renumiţii călugări sciţi au formulat pentru prima oară dogmă teopasita, cea a pătimirii lui Dumnezeu în trup. Dealul Casienilor e centrul unor situri arheologice în parte necercetate, un ansamblu de grote şi adăposturi uitate, lăsate de izbelişte. Cu totul uimitoare este îndărătnicia cu care frânturi de nume şi de întâmplări s-au mai păstrat încă în legendele şi povestirile oamenilor. Spre Cheile Dobrogei se află Peştera Liliecilor sau Grota Sihastrului.

Pe undeva, pe aproape, se zice că s-ar află o peştera în care românii au zidit de vii pe dacii răsculaţi dintr-un sat apropiat, deopotrivă cu femeile şi copiii lor. Câteodată, la vreme de furtună, se aude tânguirea lor. Stâncile şi copacii par a plânge, bocindu-şi morţii. Mulţi ciobani au auzit plânsul, dar nu ştiu de unde vine. Parcă se aude din cer.
Sunt multe lucruri tainice în Ţinutul Casienilor, dar nimic nu se compară cu lucrarea şi forţa Sfântului. Altfel, nu se explică stăruinţa de neclintit a oamenilor, care vin la Peştera lui Casian, urcă din greu scările ameţitoare şi, ajungând la altarul natural din mijloc, cad cu genunchii în nisipul umed, se roagă, cer sfat, îşi uşurează sufletul.

Părintele Iustin vine des la Peştera şi e uimit să găsească acolo lumânări aprinse, colaci şi jertfe de grâu, cruciuliţe, sticluţe cu ulei şi acatiste, chiar dacă oamenii ştiu că nici un preot nu slujeşte peste zi acolo. Pentru ţăranii din Cheia, Târguşor sau Casieni, Sfântul e încă viu şi grabnic ajutător, e duhovnicul de taină şi rugătorul lor. Pe mulţi i-a ajutat să-şi găsească vitele pierdute sau să se ridice din patul de suferinţă. Pe alţii i-a ajutat cu serviciul sau le-a dat spor în casă. Părintele e convins de forţă rugăciunii Cuviosului Ioan Casian, sub privirea lui, un copil epileptic găsindu-şi vindecarea, şi o femeie îndrăcită (care strigă cumplit: „Casiane, de ce m-ai adus aici? Lasă-mă să plec, Casiane!”) recăpătându-şi pe dată liniştea şi limpezimea minţii. Nu cred să existe o peştera mai frumoasă şi mai tulburătoare. Când intri în ea, cu genunchii încă tremurând de emoţia înălţimii, pătrunzi ca într-o bazilică romană - simplă şi monumentală totodată. În faţă, e altarul profilat pe un perete strălucind în irizări de vernil, ocru şi opal. În stânga, două nişe încăpătoare, ca nişte strane călugăreşti, şi urcând apoi pe un coridor abrupt şi întunecat, ajungi la camera Sfântului - o chilie incredibil de călduroasă şi de uscată, în care intri aproape târâş, pe o uşiţă cât statura unui copil.

Ca în faţa Uşilor Împărăteşti dintr-o biserică, părintele se închină nevăzut la ziduri, le mângâie fugar luciul calcaros, ce mai păstrează încă urmele firidelor pentru lumânări, crucile scrijelite, resturi de litere rămase din numele celor care s-au nevoit de-a lungul veacurilor, fără întrerupere - ucenici şi învăţători, taumaturgi şi contemplativi, săvârşind neîntrerupt şi în ascuns rugăciunea inimii, rugăciunea lui Hristos. Genunchii şi paşii lor dezgoliţi au săpat în stâncă trepte şi scări, cotloane de rugăciune şi meditaţie. Fără aceste trepte, oamenii nu ar mai găsi astăzi drumul Peşterii. În noaptea de Paşti a anului 2003, părintele a slujit aici, în faţă a peste 30 de credincioşi. Strălucirea lumânărilor aprinse la Peştera se vedea de la câţiva kilometri, dincolo de răul Casimcea. De departe, părea că muntele luase foc. Erau lumina şi strălucirea sărbătorii, a Învierii.

Mănăstirea „Ioan Casian” e o camera, o chilie bună la toate - şi trapeză, şi arhondaric. Părintele Iustin Petre evită să vorbească despre sărăcie şi despre lipsuri, chiar dacă forajul pentru apă ar costă 400 de milioane, iar aducerea curentului electric s-ar ridică la câteva miliarde. Fără umbră de prefăcătorie, părintele îşi pune toată nădejdea în ajutorul Sfântului, convins fiind că nu-şi va lăsa casa neterminată. „Dacă privesc în urmă, nimic nu are logică. Cum te poţi descurca fără apă, fără curent şi fără bani? E simplu - l-am avut mereu lângă noi pe blândul Casian. El ne-a dat întărirea rugăciunii de noapte şi răbdarea. Urmaşii lui, Casienii, au împlinit lucrarea, sărindu-ne în ajutor. Imediat după Bobotează, ne-am trezit cu sătenii la poarta mănăstirii. Fiecare adusese cu sine ceva: un sac cu făină, o găină, o icoană de pus în perete. Chiar dacă e pustiu cât vezi cu ochii şi vânturile suflă nemilos, niciodată nu eşti singur pe Dealul Casienilor. Poate că mulţi fraţi călugări şi-ar dori să fie în locul nostru. Aici, lângă Peştera Sfântului, trăieşti ca în prima zi a creştinismului. Ştiu că nu se poate, dar aşa aş vrea să rămân - lângă Sfântul Casian, într-un continuu început.” Părintele Iustin are planuri mari. Vede pe Dealul Casienilor un ansamblu monahal, cu bibliotecă şi muzeu, cu ziduri înalte, castel de apă şi corpuri de clădire pentru pelerini. Înainte de a pleca, ne arată desenul a ceea ce va fi poate peste mulţi ani, dar privirea lui coboară mereu în vale, la paraclisul dreptunghiular de tablă, acolo unde a trăit cele mai frumoase clipe din viaţă lui de călugăr - prima slujbă de Crăciun, în faţă a trei ciobani veniţi nu se ştie cum, nu se ştie de unde.