O evocare a părintelui Iustin Pârvu

Părintele Iustin Pârvu este naşul meu de călugărie şi m-a numit la tunderea în monahism tot Iustin – Iustin cel Tânăr. Sunt unul dintre sutele de ucenici monahi ai părintelui, maici şi călugări, care au fiecare povestea lui despre Bătrânul. Cred că cel mai potrivit ar fi să vă povestesc în ce fel şi-a pus părintele amprenta de pedagog iscusit asupra sufletului meu.

Eram la vârsta de 23 de ani, în anul IV de facultate, treceam printr-o frământare sufletească teribilă. Venise vremea să mă hotărăsc ce fac în viaţă, pe ce drum apuc. Eram în vacanţa de Paşti, în ultimul an de facultate, când din curiozitate, impulsionat de fratele meu, i-am făcut o vizită Părintelui Iustin. Nu-mi dădea ghes sufletul să pierd vremea prin munţi, pe coclauri, să văd un bătrân oarecare. Aveam alte lucruri mai importante de făcut. Şi dealtfel zilele de vacanţă erau numărate. Frate-miu totuşi insista. Ştiu că unul din argumentele pe care mi le-a dat a fost şi acesta: "-Măi, e un bătrân la care vine foarte multă lume, destul de în vârstă şi cine ştie dacă o să-l mai prinzi în viaţă la anul sau peste doi, când o să-ţi vină mintea la cap, şi o să fie prea târziu!" Făceam Teologie şi, ca orice student, sau ca marea majoritate a studenţilor de la Teologie, nu aveam o preocupare deosebită pentru mănăstiri, pentru marii duhovnici pe care Biserica, la acea vreme, încă îi mai avea în viaţă. Dar cu toate codelile mele, uite, aşa a rânduit Dumnezeu să fac drumul ăla la Petru Vodă, şi întâlnirea mea cu Părintele Iustin să se petreacă pe fondul acesta al unei teribile crize de modele. Nu puteam să-mi găsesc un model complet, pe care să-mi doresc să-l urmez, nici în familia în care am trăit, nici între prietenii pe care i-am cunoscut, nici între învăţătorii şi profesorii pe care i-am avut de-a lungul a douăzeci de ani de educaţie, de la grădiniţă până la sfârşitul facultăţii. Eram în momentul în care, oarecum cu resemnare, îmi propusesem să intru pe un făgaş comun, bătătorit, al unei vieţi de familie, să-mi găsesc o fată, să mă căsătoresc, în speranţa că voi avea nişte copii minunaţi şi împreună cu aceşti copii şi cu soţia mea voi reuşi să creez un Paradis al nostru, în lumea asta, în care să mă regăsesc pe mine alături de cei dragi şi să devin eu un model pentru ceilalţi, un model de familie creştină. Cam undeva aici eşuasem, dacă aş putea spune aşa, într-o proiecţie ideală a unei vieţi minunate pe care mi-o doream din tot sufletul. Mi-aduc aminte că visam să-mi cumpăr o casă pe malul unui lac s-aud broscuţele zi şi noapte. Vă daţi seama ce proiecţii de astea romantice se învârteau în mintea mea de tânăr necopt? Şi începusem să cumpăr, din bănuţii ăia ai mei, din bursa de student, ziare de mica publicitate, să găsesc acea casă, să văd cât costă, să mă orientez şi-apoi să-mi fac calculele cum voi reuşi să obţin banii necesari. În prima zi, căutam vile în afara Clujului (acolo am făcut facultatea). A doua zi începusem să caut apartamente cu patru camere. A treia zi apartamente cu 2 camere şi tot aşa, până am ajuns la garsoniere confort III. Şi uite aşa am rămas total dezamăgit şi mi-am propus să merg să lucrez la căpşuni în Spania. „-Asta-i singura soluţie!” mi-am zis. Ei, pe fondul acesta l-am întânit pe Părintele Iustin, Bătrânul. V-am zis că nu m-am dus decât din pură curiozitate, să văd şi eu un om ca toţi oamenii. M-am dus ca la pomul lăudat. Ştiţi, la pomul lăudat, zice românul, să nu te duci cu sacul. M-am dus cu suspiciune, cu neîncredere, cu superioritatea studentului care ştie el cum stau lucrurile şi nu se lasă el păcălit atât de uşor. Şi a reuşit Părintele Iustin să-mi aplice o metodă pedagogică la care mă tot gândesc de ani de zile, au trecut, iată, din 2001, până acum doisprezece ani. Doisprezece ani în care nu-mi desluşesc ce a făcut el cu sufleţelul meu atunci, de a reuşit să producă acele seisme sufleteşti, încât am simţit că se năruie, aşa, cărămidă cu cărămidă întreg edificiul acelui grandios proiect de viitor, pe care îl construisem în cei patru ani de facultate: căsuţă pe malul lacului, o familie fericită, masterat, doctorat, titluri şi aşa mai departe. Toate acestea s-au năruit fulgerător şi am făcut eforturi disperate să renasc, bucăţică cu bucăţică, din propria-mi cenuşă, pe o temelie nouă, de neclintit, pe temelia adevăratelor valori creştine pe care părintele mi le-a insuflat.

Şi, iată, sunt doisprezece ani – mulţi şi puţini – în care mă tot gândesc: ce a făcut părintele Iustin atunci ca să-mi schimbe mintea şi sufletul?! La prima întâlnire cu părintele n-am purtat discuţii de lămurire, nu i-am pus întrebări, pentru că nu mă pretam eu a mă umili în aşa hal încât să cer sfaturi unui moşneag. N-am făcut asta nici după aceea de-a lungul anilor cât i-am fost ucenic. E un regret sincer pe care îl am, că n-am avut tăria să-i cer cuvânt de folos, punctual, despre rugăciunea inimii, despre pocăinţă, despre marile probleme ale vieţii duhovniceşti. N-am făcut-o, probabil din orgoliu. Nu ştiu cum voi recupera acest handicap pe viitor. Dar cu toate acestea, întâlnirea cu părintele realmente mi-a schimbat viaţa. Am stat unul în faţa celuilalt şi, la un moment dat, nu ştiu cum venise vorba ce fac eu, cu ce mă ocup, "-Păi vreau să-mi întemeiez o familie, să-mi fac o carieră universitară...". ”-Cu ce se ocupă fata?”, m-a întrebat. Am început eu să-i enumăr acolo tot felul de merite care mi se păreau mie mai spectaculoase: masterat, doctorat, responsabilă, e pe picioarele ei şi aşa mai departe… în concluzie, merită admiraţia unui dobitoc ca mine şi meriă să-mi construiesc un viitor alături de ea. La care el a zis: "-Nu ţi-am spus eu că pierzi vremea degeaba! Domnul să te binecuvânteze!" Asta a fost tot, altceva n-a mai vorbit. I-am promis că mă voi întoarce. Apoi am plecat şi din momentul acela totul s-a năruit, totul a început să se clatine cu mine. Realmente începusem să mă îndoiesc de mine, de tot ceea ce crezusem şi îmi dorisem până atunci. Au urmat zile de coşmar. În fiecare dimineaţă îmi venea să urlu. M-am întors la Cluj. Mi-am terminat studiile. Mi-am dat licenţa. M-am despărţit de prietenă. Apoi m-am întors, cum i-am promis Bătrânului, ca să ne lămurim. Şi ne-am lămurit!!! M-a întrebat: ”-Ce-ai de gând să faci în viaţă?” ”-Să devin preot!” i-am răspuns. ”-Atunci, fă preoţie totală! Du-te acum şi mai vorbim noi peste câteva zile! Vezi pe unde stai pe-aici!” Şi asta a fost toată discuţia. Şi fără să vorbim mai mult nimic, m-am hotărât să rămân în mănăstire, aşa, peste noapte. Au rămas toţi surprinşi, cunoscuţii, mai ales că-mi ştiau foarte bine felul meu de a fi. Eram o fire expansivă, zănatică aş spune şi, nu puteau ei, prietenii mei, nu puteau să-şi imagineze cum, eu care iubeam atât de mult libertatea încât nimeni nu mă pusese la punct până atunci, am acceptat tam-nesam să intru într-o structură monahală restrictivă, un fel de şcoală de corecţie, aşa cum e percepută din exterior. Nu mă înţelegeau, nici astăzi nu ştiu dacă înţeleg mare lucru.

Dar ceea ce m-a impresionat la părintele Iustin, dincolo de cuvinte, a fost o forţă interioară extraordinară de a convinge, o forţă teribilă pe care bătrânul o emana. Şi de unde eu eram în acea criză teribilă de modele şi singurul meu model era o proiecţie mentală asupra unui viitor fericit, deodată, ca-ntr-o revelaţie, am recunoscut în părintele omul care să întruchipeze toate aspiraţiile mele de tânăr. Tinerii au toată viaţa înainte şi au tot dreptul să spere şi să-şi dorească ce-i mai bun şi ce-i mai frumos de la viaţă. Pentru mine părintele Iustin a fost întruchiparea vieţii trăită la modul ideal. Mi-a plăcut foarte mult statura lui de voievod, suplu, înalt, cu plete albe, barba de sfânt coborât din icoane. Părea un voievod, un voievod al Ortodoxiei româneşti. Iarăşi mi-a plăcut foarte mult libertatea extraordinară pe care o emana şi firescul său de a fi. Spre exemplu, când m-am dus a doua oară la el să ne lămurim, a început să umble în patru labe prin chilie. Căuta o carte care era undeva sub pat. Eu, în clipa aceea, văzându-l mă amuzam în sinea mea zicând: ”– Câtă lume vine la omul ăsta ca la ultima speranţă şi, uite, el umblă în patru labe ca un căţeluş, fără nici un stres.” Aşa gândeam atunci. Dar în acelaşi timp, ceva, un sentiment deosebit s-a născut în sufletul meu, ca o iubire pe care nu mi-o puteam explica. Nimic spectaculos în vorba şi în gesturile lui. Totul de o simplitate irezistibilă, dezarmantă, cuceritoare. Şi-apoi tăceri interminabile care te puneau în grea încurcătură. Încercam să rup tăcerea îndrugând verzi şi uscate, tot felul de prostii de care apoi mă ruşinam. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. El îmi dădea nişte răspunsuri pe măsură, simple, nesofisticate ca pentru copii.

Cert este că am decis să ramân alături de el şi, după opt luni de zile, când m-a trimis la Constanţa să ridic mănăstire, am simţit momentul acela ca pe-o alungare din Rai. I-am reproşat lucrul acesta după ani. I-am spus că n-a procedat părinteşte cu mine, că a vrut să mă alunge de lângă el, că am suferit foarte mult, că m-am simţit orfan, şi, în sfârşit, că mi-a fost tare, tare greu. Atunci mi-a zis un cuvânt pe care eu, la vremea respectivă, l-am considerat ca o scuză, un cuvânt spus aşa ca să mă mângâie puţin, să-mi mai treacă supărarea. Mi-a zis: "-Măi, Iustine, eu mi-am pus mare nădejde în tine şi de asta te-am trimis. Că pe ăştia, care îi ţin aici lângă mine, cum îşi ţine cloşca puii sub aripi, îi ţin ca să nu-i prăpădesc! Fii binecuvântat! Să lumineze credinţa ta peste Dobrogea ca farul din Constanţa!" Astăzi îmi dau seama că această alungare din Rai a făcut parte din felul pedagogic al bătrânului de a forma oameni intregi, oameni responsabili, capabili să stea pe picioarele lor. Să ştiţi că a făcut această experienţă pedagogică cu mai mulţi dintre ucenicii lui. Unii au rezistat printre străini, au reuşit, alţii s-au întors înapoi la matcă. Pentru mine a fost cea mai teribilă şi cea mai de folos lecţie pe care am primit-o în toată viaţa mea. La 24 de ani părintele m-a aruncat în Valea Plângerii, în Scăldătoare, să mă descurc cum voi putea. A fost pentru mine botezul maturităţii. M-am copt la foc iute. A trebuit să învăţ de toate, din mers: să fac construcţii, să fac drumuri, să caut apă în piatră seacă, să fiu tată pentru fraţii mai tineri de la mănăstire, care au venit să împartă amarul alături de mine şi cărora la un moment dat îmi stătea pe limbă să le spun: "-Măi, mergeţi acasă, la mamele voastre, că eu nu sunt în stare să am grijă de voi!" Tineri, care, la un moment dat, şi-au ruinat sănătatea fizică şi psihică, pentru că nu au mai suportat acele condiţii grele, de început de mănăstire, într-un loc pustiu, izolat de orice aşezare omenească, făra cale de acces, fără energie electrică, fără apă, fără nimic. Aşa m-a iubit pe mine Bătrânul, punându-mă la grea ascultare şi cred că n-a dat greş.

Fiind aici la Constanţa, în Dobrogea, am fost foarte des la Părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol, pe care l-am îndrăgit nespus de mult. Pot să fac, aşadar, o paralelă între cei doi mari duhovnici. Părintele Arsenie Papacioc era un părinte al cuvântului. Când mergeam la el, o oră jumătate - două nu te lăsa să pleci. Se iscau tot felul de întrebări, pe diverse teme. Asta a fost relaţia mea cu părintele Arsenie, şi comunicarea era la nivelul acesta, al cuvântului. Tot timpul întrebam, şi-mi răspundea. Şi în timp, am reuşit să-mi fixez în minte nişte principii foarte clare din gândirea părintelui Arsenie. De la el am primit mai multă minte. Să zicem că întâlnirea cu el m-a făcut puţin mai deştept. El mi-a limpezit gândirea teologică. Este meritul lui incontestabil. Dar cu părintele Iustin a fost altfel. Mai degrabă a fost o comunicare a tăcerii. Când mergeam la el, îi spuneam ce-am mai făcut la mănăstire – lucruri din acestea, neesenţiale, îi arătam fotografii, el îmi zicea cuvinte de încurajare... În general, mă lua aşa, cu cuvinte blânde, moi, ca să-mi dea curaj să merg mai departe. Chiar şi în perioada scurtă în care am stat în Petru-Vodă, mă duceam la Bătrânul, că simţeam nevoia să-l văd, să-i pun câte întrebări. Totul se năruia când ajungeam la el. Nu mai ştiam pentru ce-am venit. Îmi dădea câte-o banană, o portocală, şi cam aşa se termina întâlnirea noastră! Deşi mă ţinea jumătate de oră şi mai bine, nu discutam lucrurile esenţiale pentru viaţa de mănăstire, cum ar fi despre pocăinţă, despre lacrimi, despre Rugăciunea inimii. Era o altfel de comunicare, o comunicare a sensibilităţii. Întotdeauna când plecam de la Bătrânul mă simţeam ca un copil prostuţ şi, în acelaşi timp, foarte fericit. Îmi transmitea şi o tristeţe, aşa, pentru că-mi dădeam seama că nu fac ceea ce ar trebui să fac. Dar niciodată nu mi-a spus ce trebuie să fac. Cel puţin cu mine aşa a fost. De la părintele Iustin simt că am primit multă simţire, multă sensibilitate, suficientă să topească un gheţar.

Odată am primit o lecţie de iubire autentică din partea lui. Făcusem o prostie. El, în calitatea de naş de călugărie, mi-a fost şi duhovnic în toată perioada aceasta. Făcusem aşadar o prostie şi mi-am zis: ”-Na c-am făcut-o! Mă duc să mă spovedesc, părintele o să mă ierte, şi asta e!” M-am dus, aşadar, la bătrânul şi m-am pus în genunchi. La spovedanie obişnuiam să-l privesc în ochi tot timpul. N-aveam cuviinţa şi smerenia care vin dintr-o pocăinţă autentică. I-am zis aşa: "-Părinte, am făcut asta şi asta, te rog iartă-mă!" Bătrânul, cu acelaşi stil pe care nu l-am mai întâlnit la alţi duhovnici, n-a zis nimic, niciun cuvânt. Doar a suspinat puţin. Apoi s-a lăsat o tăcere de-o veşnicie. A lăsat capul în piept cum avea obiceiul. Începusem şi eu uşor, uşor să înţeleg că nu a fost prea bine ceea ce am făcut, să-mi fie ruşine de mine. Dar, a urmat ceva, ceva care pe mine m-a cucerit şi m-a zdruncinat în adâncul sufletului. Când m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că părintele plângea pentru mine. Şi am zis: ”-Asta da, lecţie şi asta da, pedagogie! Să te duci ca prostul şi să spui cât de tâmpit eşti, şi în loc să primeşti cruci în cap sau mai ştiu eu ce vorbe grele, să ai parte de o tăcere semnificativă, de un suspin care mi-a frânt inima şi de lacrimi, nesfârşite lacrimi ale unui părinte care suferea pentru greşelile fiului său. Şi atunci i-am zis: "-Părinte, vă promit că, atât cât trăiesc, aşa ceva nu mai fac şi să mă ajute Dumnezeu să-mi ţin promisiunea!" Tuturor creştinilor le doresc să aibă parte de un asemenea duhovnic.

De 1 Iunie, de ziua copilului şi a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în ultimii ani ne întâlneam la Petru Vodă toţi Iustinii să gustăm un pahar de vin cu părintele. Avea obiceiul să amestece vinul cu miere. Mie-mi plăcea la nebunie vinul ăla. Eram mai mulţi Iustini acolo: eu de la Constanţa, stareţa de la maici, maica Iustina, şi un părinte Iustin, care a avut grijă de bătrânul până la trecerea lui la Domnul. Anul trecut de 1 iunie a venit Bătrânul la Constanţa să pună piatră de temelie pentru viitoarea mănăstire de la Poarta Albă-Galeşu, pe "Plaiul Popilor", unde a fost un lagăr de muncă silnică pentru preoţii indezirabili regimului comunist de la vremea aceea. A poposit bineînţeles şi la noi la Casian pentru câteva ceasuri să bem deja tradiţionala băutură de 1 iunie. I-am zis atunci: ”-Uitaţi, părinte, aici mi-am rupt eu oasele în ultimii 10 ani!” ”-Lasă nu te mai văita, că nu le-ai rupt degeaba. Să fii binecuvântat! Şi să-mi faceţi, măi, la Poarta-Albă o bisericuţă la fel cu cea de aici, de la Casian!” I-a plăcut foarte mult paraclisul de piatră de la Casian.

Anul acesta, de 1 iunie, am mers eu la Petru Vodă la părintele. M-am dus, aşa, cu bucurie, deşi ştiam că a trecut printr-o operaţie grea. L-am găsit în perfuzie, realmente epuizat fizic, dar perfect conştient. Făcea eforturi să vorbească. Vorbea extrem de slab, abia perceptibil. Şi, din nou, ca de nenumărate ori până atunci, m-am simţit incapabil să articulez câteva cuvinte potrivite pentru momentul respectiv. M-am trezit iarăşi înaintea Bătrânului, în faţa aceleaşi tăceri, ca de multe ori până atunci. La un moment dat i-am spus: "-Părinte, am venit la sfinţia voastră ca să nu stricăm tradiţia de 1 iunie, să gustăm un pahărel de vin cu miere!" Şi el, săracul, epuizat de boală, stătea şi se uita le mine şi dădea din cap. Atât l-am auzit că m-a întrebat: "-Ce faci? Mergi direct la Constanţa sau mai faci un drum pe la Suceava, pe-acasă?" Aceeaşi întrebare mi-o punea ori de câte ori urma să ne despărţim. A avut tăria să mă întrebe şi acum. M-a impresionat. După care, eu, am început să mă explic: ”-Ştiţi, părinte, eu am venit până aici special pentru Sfinţia voastră, n-am alte gânduri!” S-a lăsat apoi o tăcere prelungă şi, la un moment dat, mi-am dat seama că încearcă să-mi zică ceva. Nu auzeam prea bine şi mi-am apropiat urechea de buzele lui. L-am auzit spunând de nenumărate ori: "-Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!", încât, în momentul acela am izbucnit în plâns, cum să zic eu? Cu lacrimi mari cât roua. Şi vă mărturisesc că în viaţa mea n-am plâns atât de mult. M-a zguduit sufleteşte. Asta a fost cea mai teribilă zguduire pe care a produs-o în sufletul meu. Erau câţiva care mă aşteptau afară şi eu nu mai veneam. M-am retras undeva lângă apă, plângând în hohote. Abia atunci, în prostia mea nesimţită, să-i zic aşa, mi-am dat seama că părintele se pregăteşte să moară şi că nu mai are multe zile de trăit. Am văzut cu ochii mei cum se pregătesc sfinţii de moarte. Dar, înainte să plec, am mai avut puterea să iau mâna părintelui Iustin să o sărut, aşa cum, fără sorţi de izbândă, încercam de fiecare dată când mă despărţeam de el. Nu puteam să mai rămân lângă el, să mă vadă plângând. Orgoliul din mine m-a făcut să mă ruşinez de propria mea slăbiciune. Dar, aşa, între sughiţuri, vrând să-i iau mâna să i-o sărut, cu o ultimă forţare şi-a tras-o înapoi. Nu m-a lăsat să fac gestul ăsta firesc. Bineînţeles, după aceea am insistat încă o dată. Tinereţea mea a biruit ultima lui fărâmă de putere, de om la nouăzeci şi cinci de ani epuizat de boală. I-am sărutat mâna şi-am plecat. Ăsta a fost momentul nostru de despărţire şi, aş zice eu, penultima lecţie pe care mi-a dat-o bătrânul, în calitate de singur mare pedagog al vieţii mele.

Şi, ultima mare lecţie, care ţine tot de pedagogia asta, s-a întâmplat la înmormântarea Bătrânului. La inmormântare, când l-am văzut pe bătrânul, l-am privit cu alţi ochi decât atunci pe 1 Iunie, la ultima întâlnire. Atunci, m-a sfâşiat cumva în suflet neputinţa lui. Mi-am dat seama că marele voievod al Ortodoxiei româneşti se pregăteşte să-şi întâmpine sfârşitul cu demnitate. Atunci mi-a fost ruşine de mine că am început să plâng. La înmormântare a fost altfel. Vedeam cum celorlalţi ucenici ai părintelui li se sfâşiau inimile de durere şi vărsau lacrimi la nesfârşit. Şi eu nimic. N-am putut să vărs nicio lacrimă. Mă suspectam, la un moment dat, de împietrirea inimii, de nesimţire. Cât aş fi vrut şi eu să plâng ca un adevărat fiu pentru tatăl său. Dar nimic, nimic, nicio lacrimă. Am intrat şi eu în baldachinul acela în care bătrânul aştepta solemn ultima sărutare a celor dragi. Şi-am stat şi l-am privit îndelung cât a durat toată slujba de înmormântare. Şi l-am privit, l-am privit cu drag şi m-am dus să-i sărut mâna, iar şi iar, aşa, ca să-mi iau revanşa pentru toate dăţile când nu m-a lăsat să fac gestul acesta. Atunci mi-am zis: "-De-acum n-o mai puteţi trage, părinte drag!" Părintele Iustin avea cinci zile de când trecuse la Domnul şi niciun semn al degradării fizice n-a apărut. Şi nu-mi venea să plâng! Ba, mai mult de atât, parcă îmi venea să mă bucur, să strig: ”-E un sfânt! Priviţi, fraţilor, un om pe care eu am mizat sută la sută şi nu m-a dezamăgit nici măcar în moartea lui.” Iar mâna părintelui, pe care am atins-o de nenumărate ori în aceşti ani, pe care am sărutat-o cu forţa de atâtea ori, era aceeaşi, nimic schimbat la atingere. Şi mă bucuram. Era multă jale în jurul meu, iar eu mă bucuram ca un prost. Le doresc multora dintre voi, celor tineri în special, să le rânduiască Dumnezeu să întâlnească, aşa, din întâmplare, cum am întâlnit eu, un om care să nu-i dezamăgească, nu doar în viaţa lui, dar nici măcar în moarte.

În calitate de ucenic al părintelui mi s-au luat mai multe interviuri de-a lungul timpului. Mi s-au pus cele mai provocatoare întrebări: dacă eu cred că părintele e sfânt, dacă a făcut vreo minune cu mine, dacă ştiu eu pe cineva cu care a făcut minuni şi aşa mai departe. Am evitat să răspund. Nu-mi plăcea să fac afirmaţii gratuite de genul acesta. Dar acum vreau să vă împărtăşesc o impresie foarte puternică de la înmormântare pe care mi-o asum personal şi la care nu vreau să subscrie nimeni: aşa cum l-am văzut eu pe Bătrânul în moarte, mi-a dat certitudinea că va avea sfinte moaşte. Astăzi am o mare mulţumire în suflet. Câte n-aş fi putut face în viaţă. Dar am luat hotărârea copilărească poate să mă călugăresc. Mulţi mi-au spus că m-am grăbit, că sunt încă tânăr, că nu ştiu cu ce se mănâncă călugăria, că sunt naiv, că această decizie a fost consecinţa unui entuziasm trecător sau a unei decepţii... tot felul de presupuneri ale unor oameni care nu puteau să mă înţeleagă. Nici eu nu puteam să mă înţeleg de ce am făcut ceea ce am făcut, adică să rămân alături de Bătrânul şi, în final, să fac ascultare de el. Dar, uitaţi, au trecut anii şi sunt fericit că am avut atunci hotărârea şi puterea să rămân atunci alături şi să devin unul dintre ucenicii părintelui Iustin, unul dintre cei pentru care părintele a plâns ca un tată.

de protosinghel Iustin Petre, stareţul Mănăstirii Ioan Casian